Postări
... de Edgar Allan Poe.
perfect previzibil (să nu ne facem iluzii...) - zombii îşi vor alege la congres ceva asemenea lor
După ce orologiul a sunat de miezul nopții, petrecăreții și Prospero au observat o persoană îmbrăcată într-o haină întunecată, de culoarea sângelui, care semăna cu un giulgiu de înmormântare, cu o mască extrem de realistă, care părea a fi a unui cadavru rigid, și cu trăsături ale Morții Roșii, de care toți cei de la bal erau disperați să scape. Grav insultat, Prospero cere să cunoască identitatea oaspetelui misterios, astfel încât să-l spânzure. Când nimeni nu îndrăznește (de frică) să se apropie de acea persoană, în loc să-l lase să treacă prin cele șapte camere, prințul îl urmărește cu un pumnal amenințător până când îl încolțește în camera a șaptea, camera neagră cu geamuri fumurii-stacojii. Când făptura se întoarce spre el, prințul scoate un strigăt ascuțit și cade mort. Înfuriată și îngrozită, mulțimea se năpustește în camera neagră și-i dă jos nepoftitului, cu forța, masca și roba, doar pentru a afla spre groaza lor că acestea nu ascundeau o formă solidă. Abia acum ei își dau seama (prea târziu) că străinul venit în puterea nopții la ei este de fapt Moartea Roșie și toți oaspeții iau boala și mor. Fraza finală a povestirii rezumă astfel: „Și bezna, și ruina, și Moartea Roșie își întinseră peste tot și peste toate nemărginita lor stăpânire”.
4 comentarii :
[...] Sălile acestea erau înţesate de lume şi în ele bătea cu înfrigurare inima vieţii. Şi
orgia creştea ca un vârtej, până ce, într-un târziu, se auzi orologiul sunând miezul
nopţii. Atunci, precum am mai spus, muzica tăcu. Şi dansatorii se opriră din
legănarea lor. Şi peste tot şi toate se aşternu, la fel ca mai înainte, o nemişcare
înfricoşată. Dar acum clopotul pendulei trebuia să sune de douăsprezece ori, şi poate
că din pricina acestui răgaz s-au putut strecura şi altfel de gânduri în meditaţia celor
care printre toţi aceşti veseli oaspeţi, mai cugetau. Şi poate tot de aceea, mai înainte
ca ultimul ecou al bătăii orologiului să se fi scufundat în tăcere, s-au găsit în această
mulţime câţiva inşi care au avut timp să-şi dea seama de prezenţa unei măşti ce nu
atrăsese atenţia nimănui până atunci. Şi zvonul despre acest oaspete nou
răspândindu-se din şoaptă în şoaptă pretutindeni, se ridică din toată adunarea un
murmur de uimire şi dezaprobare şi până la urmă de oroare, de silă şi de groază.
Se poate lesne înţelege că numai o arătare cu totul neobişnuită ar fi putut stârni
asemenea senzaţie într-o adunare de fantome de felul celeia pe care am descris-o.
Drept este că dezmăţul acestei nopţi de bal mascat era aproape fără frâu. Dar în
cruzimea ei, masca de care vorbim parcă întrecuse închipuirea lui Irod, nesocotind
regulile destul de îngăduitoare ale prinţului în privinţa mascaradei. Şi în inima celor
mai nepăsători sunt strune ce nu pot fi atinse fără a pricinui emoţie.
Chiar şi pentru cei mai decăzuţi şi pentru cei cărora viaţa şi moartea li se par
deopotrivă o glumă, există lucruri cu care nu se poate glumi. Într-adevăr, toţi cei de
faţă parcă au simţit cu putere lipsa de duh şi de cuviinţă din portul străinului. Era
înalt de statură şi costeliv şi învăluit din creştet până-n tălpi într-un linţoliu. Masca
ce-i acoperea obrazul înfăţişa atât de bine chipul unui cadavru înţepenit, încât şi cea
mai cercetătoare privire anevoie ar fi descoperit înşelătoria, şi, totuşi, oaspeţii aceştia
nebuni şi veseli ar fi putut, dacă nu chiar să încuviinţeze, cel puţin să îndure toate
acestea, dar masca mersese atât de departe cu îndrăzneala ei, încât îşi luase
înfăţişarea Morţii Roşii. Veşmântul îi fusese vopsit în sânge, iar fruntea ei largă şi
trăsăturile obrazului fuseseră stropite cu acea grozavă culoare purpurie.
Când prinţul Prospero dădu cu ochii de această spectrală arătare (care cu o
mişcare înceată şi solemnă, ca şi cum ar fi vrut să-şi susţină şi mai bine rolul, se
plimba încoace şi încolo printre dansatori), a fost văzut în prima clipă scuturat de un
puternic fior de groază sau de scârbă. Dar în clipa următoare fruntea i se înroşi de o
oarbă mânie.
- Cine îndrăzneşte, întrebă el cu glas răguşit pe curtenii din juru-i, cine
îndrăzneşte să-şi bată joc de noi cu o blestemăţie ca asta? Puneţi mâna pe el şi
demascaţi-l, ca să ştim pe cine anume o să spânzurăm la răsăritul soarelui, pe
întărituri!
Prinţul se afla în camera de la răsărit, sau camera albastră când a rostit aceste
cuvinte. Ele au răsunat puternic şi limpede prin cele şapte săli, căci prinţul era un
bărbat îndrăzneţ şi voinic şi muzica tăcuse la un semn al său cu mâna.
În sala de la soare-răsare, în sala albastră, se afla prinţul, şi sta în picioare, cu o
ceată de palizi curteni langă el. La îndemnul său, făcură întâi o mişcare înainte, ca şi
cum ar fi vrut să se repeadă asupra nepoftitului, care în clipa aceea le era la
îndemână, iar acum, cu un pas măsurat şi hotărât, se apropia tot mai mult de cel ce
vorbise. Datorită însă unei spaime nelămurite, pe care cutezanţa nebună a straniei
măşti o inspirase tuturor oaspeţilor, nu s-a găsit nici unul să pună mâna pe el, astfel
încât, ne-împiedicat de nimeni, el trecu pe lângă prinţ la o depărtare de un pas. Şi în
vreme ce, ca un singur om, mulţimea oaspeţilor se retrăgea din mijlocul încăperilor
către pereţi, el îşi văzu de drum fără oprire, dar cu acelaşi pas solemn şi măsurat
care-l deosebise din capul locului, din camera albastră în aceea roşie, din camera
roşie în aceea verde, din cea verde în aceea portocalie şi din aceasta în cea albă şi
până în cea violetă, fără să se fi făcut o încercare de a-i aţine calea. Dar iată că tocmai
atunci prinţul Prospero, nebun de mânie şi de ruşinea laşităţii sale de o clipă, se
năpusti în goană prin cele şase încăperi fără ca nimeni să-l fi urmat - de groaza
morţii care pusese stăpânire pe toţi. Ţinea în mână un pumnal ameninţător şi în
vijeliosul său avânt, se apropiase la doi paşi de străinul ce se retrăgea mereu, când,
iată, acesta din urmă, ajuns la capătul sălii de catifea, se întoarse deodată şi-şi
înfruntă urmăritorul. Un strigăt ascuţit se auzi, şi pumnalul se rostogoli strălucind pe
covorul negru pe care, în clipa următoare, se prăbuşi, fără de viaţă, şi prinţul
Prospero. Atunci, cu nă-prasnicul curaj al deznădejdii, o mulţime mare de oaspeţi se
năpusti deodată în sala cea neagră, punând mâna pe nepoftitul a cărui înaltă statură
se ţinea nemişcată şi ţeapănă la umbra orologiului de abanos. Dar rămaseră muţi de
spaimă, dându-şi seama că acel linţoliu funebru şi acea mască de cap de mort pe care
ei le înşfăcaseră cu o mânie atât de oarbă nu învăluiau nimic din ce putea fi atins.
Şi acum toată lumea află că Moartea Roşie era de faţă acolo. Sosise pe drum de
noapte, ca un tâlhar. Şi unul după altul se prăbuşiră veselii oaspeţi în sălile orgiei lor,
aşternute cu o rouă de sânge. Şi fiecare dintre ei muri în deznădăjduita înfăţişare a
prăbuşirii sale. Şi viaţa orologiului de abanos se stinse o dată cu viaţa celui din urmă
dintre veselii oaspeţi. Şi flăcările trepiedelor şi-au dat şi ele sfârşitul.
Şi bezna, şi ruina, şi Moartea Roşie îşi întinseră peste tot şi peste toate
nemărginita lor stăpânire.
Mai 1842
PSD a devenit propria sa caricatură
http://riddickro.blogspot.com/2019/06/psd-devenit-propria-sa-caricatura.html
Pe eurosocialiştii "români" nu-i veţi auzi rostind cuvântul "socialism". Nu c-ar fi ceva dezirabil, dar în Românica asta sună a industrializare, ceea ce... nu mai este voie (cică...).
Trimiteți un comentariu