26 decembrie 2016

Omuleţu' ăsta (Dodon) începe să-mi devină simpatic...


Hai să n-o mai dăm pe după cireş şi să recunoaştem: Unirea (cu România) nu e-n cărţi, pentru Repmoldova sunt deocamdată două alternative, înglobarea în UE sau în Uniunea Eurasiatică. Şi, deşi inclusiv cea de-a doua este un experiment globalist, are mai mulţi adepţi în pseudo-statul dintre Prut şi Nistru. Ai cărui locuitori se declară în mod majoritar drept "moldoveni", dovadă că datele recensământului din 2014 sunt şi acum la secret (sunt scoase, la mişto, doar statistici gen "tipul clădirilor locuite", nu şi compoziţia etnică - la precedentul din 2004, se declarau români sub 3%, poziţia... a şasea). În Repmoldova, aştept fapte - abrogarea tratatului de asociere la UE (cică comuniştii lui Voronin l-ar susţine, deci daţi-vă seama ce forţe şi interese sunt în joc). Mai este criticat Dodon că pe siteul preşedinţiei a trecut limba "moldovenească" în loc de limba română. Un fals, desigur, dar în Constituţia Repmoldova, "moldoveneasca" a rămas limba oficială.

Şi n-a făcut-o numai Igor Dodon, ci şi Václav Klaus, care pe durata mandatelor sale a interzis arborarea "drapelului" UE pe Castelul Praga (reşedinţa prezidenţială). În RSS RomEUnia este dată lege pentru arborarea alăturată (pe instituţii şi sedii de firme) a drapelului naţional şi a "drapelului" UE. Cum ar veni, ar avea importanţă egală. Soclul-pereche, al fostului steag roşu al PCR îşi găseşte acum "buna întrebuinţare". Ar trebui dată o lege care să specifice în mod expres că se arborează un singur drapel (cel naţional) şi că se desfiinţează portdrapelele şi catargele "alternative": europene, ale altor state (cu excepţia sediilor diplomatice şi a cimitirelor militare), judeţene, secuieşti, regionale...

Şi mai zic ceva: ce-i bun pentru UE, e rău pentru noi (şi invers).

2 comentarii :

Gabriel spunea...

Trăim într-o lume nebună!
Republica Moldova, al doilea stat românesc (dar mai puţin românesc decât România, dacă ne referim la compoziţia etnică), este condusă de un preşedinte etnic român pro-rus (oricât şi-ar zice el moldovean) şi un premier la fel.
România, statul naţional-unitar care are drept fundament unitatea poporului român (art. 4 alin. (1) din Constituţie) şi o majoritate românească mult mai clară, este condusă de preşedinte de neamţ şi, în curând, de un premier tătar.
Mă întreb: dacă ne unim cu capitala la Chişinău, vor?

Riddick spunea...

Nu cred. Şi nici măcar fără participarea la vot (ca până acum) a transnistrenilor, că atunci "era clară" demult.

Se vede din avion că nici "partenerii euroatlantici" nu vor.


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Adrian Cioroianu, 2009 ("Şi totuşi, Europa unită există – deşi nu toţi europenii votează"): Într-o Uniune Europeană ce întârzie să-şi legifereze unitatea (din moment ce Tratatul de la Lisabona nu este ratificat de toate statele membre), într-o Uniune care nu are încă o politică externă comună şi nici o politică de securitate energetică (vezi diferenţele mari dintre state comunitare precum Italia, Germania, România sau Lituania în privinţa relaţiilor lor cu Rusia, de exemplu), într-o Uniune al cărui „euro-parlament” de la Bruxelles & Strasbourg nu prea se ştie cu ce se ocupă, lipsa unui entuziasm comunitar nu poate surprinde. În anul 2007, cu ocazia unei vizite a lui H.G. Pöttering (preşedintele Parlamentului European) în România, în numele MAE român am organizat un prânz în onoarea oaspetelui – la care au fost invitaţi mulţi dintre politicienii exponenţiali ai tuturor partidelor noastre parlamentare. Cu toţii i-am povestit dlui Pöttering cât de unanimă a fost dorinţa românilor de a adera la Uniune şi cât de mult ne-am bucurat, de la mic la mare. Zâmbind, acesta ne-a spus că nu e convins că această unanimitate ar trebui să ne entuziasmeze – cu atât mai mult cu cât nimeni nu poate garanta cât de reală era ea. Date fiind problemele ce or să apară în procesul de integrare, poate ar fi fost mai bine să ştiţi mai precis cine crede într-adevăr în Uniune şi cine nu – a spus, în rezumat, invitatul nostru. Şi cred că acest raţionament era corect. Poate o să-l înţelegem mai bine în următorii ani, în care e foarte posibil să apară şi la noi curente (politice sau intelectuale) care să pună problema în termeni mai tranşanţi: ce aduce Uniunea Europeană unui stat ca România? Beneficiile sunt mai mari decât constrângerile? Avantajele sunt superioare concesiilor? Personal, cred că răspunsul la astfel de întrebări este cert pozitiv. Dar nu exclud eventualitatea ca unii români să nu vadă lucrurile astfel – şi, mă tem, numărul lor va fi, în următorul deceniu, în creştere".

Postări populare (nu P.P.E. !):