28 martie 2015

Voturile din 2012 au fost anti-austeritate; dar a uitat asta şi PSD, şi Boboru'


Iar trebuie să-i dau dreptate lui Costi Rogozanu. La bucată, pe partea cu austeritatea ("Poporul e cu doi-trei ani înaintea justiţiei"):
Să lăsăm discuţiile mărunte despre justiţie, DNA, lupte de culise, SRI. Şi să încercăm să vedem, simplu, din avion cum ar putea fi interpretate treburile. O propunere de sinteză subiectivă a ultimilor ani:

Alternanţa la putere e dată peste cap de decalajul în alegeri – prezidenţiale cu parlamentare -, una din multele tîmpenii legislative electorale susţinute de toată firea “progresistă” a ţării (ONG, intelectuali de dreapta că de stînga nu prea erau, politicieni la modă etc). Decalajul creat de cîţiva ani între puterea parlamentară şi puterile preşedintelui duce la efect de seră numit de unii anticorupţie.

2012 era anul în care era firesc ca Traian Băsescu să zboare din post. O mişcare populară clar orientată anti-austeritate a fost sucită în timpul anului 2012 în ceva ambiguu gen susţinerea statului de drept. De fapt a fost o demonstraţie de forţă din partea unor instituţii precum Comisia Europeană prin care s-a spus clar că nu mişcă nimeni politic în front din blocul austerităţii. Şi a fost o demonstraţie de forţă a elitei locale, cum că orice mişcare civică nu poate fi decît corect orientată spre dreapta, contestarea Troicii nu dădea bine în rapoarte.

În felul acesta am avut doi ani de păsuire pentru un bloc politic corupt. Toată aripa Băsescu-Udrea-Bica etc. este acum renegată de apărătorii “statului de drept” de atunci. Un vot popular la referendum sau la alegeri parlamentare a exprimat clar tendinţa încă de atunci. Pentru unii însă aceia au fost răul necesar de luptă împotriva marelui inamic: nu PSD-ul, ci poporul care nu ştie ce votează, ce vrea etc. [...]

Niciun comentariu :


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Andrei Cornea, 2011: "Dacă statele rămân suverane, ele vor continua să facă ceea ce cred şi ceea ce consideră că le este de folos, în pofida intereselor comune. Rezultă că trebuie mers înainte – mai repede sau mai încet – spre un sistem federal sau măcar confederal, cu un guvern central dotat cu puteri mari în domeniul economiei, apărării şi externelor, cu un parlament bicameral după modelul american şi cu guverne ale statelor responsabile numai pentru afacerile interne, justiţie, educaţie, cultură, eventual sănătate şi muncă. Căci atunci când vorbim despre pierderea suveranităţii naţionale, despre cine anume vorbim în fapt ca fiind „perdanţii“? Despre plătitorii obişnuiţi de impozite, cu rate la bănci, cu salarii ameninţate ba de tăieri, ba de inflaţie? Despre pensionarii cu pensiile în pericol? Despre beneficiarii sistemelor de asigurări ce acumulează datorii peste datorii? Despre şomeri? Nu, ci vorbim despre elitele politice europene din cele 27 de state. Ele sunt acelea care şi-ar pierde suveranitatea – mai ales aceea de a cheltui nestăvilit şi de a face promisiuni imposibil de ţinut. Vor trebui să se consoleze mulţi parlamentari naţionali cu un rol mai modest (dar deloc neglijabil). Dintre miniştrii şi funcţionarii guvernamentali, unii, precum cei de la externe sau de la armată, vor trebui să dispară pur şi simplu."

 

Postări populare: