Tehnocraţi ! Când vă căraţi ?

10 ianuarie 2015

Lecția unui masacru – eșecul proiectului european



Imigrantul nu se poate integra într-un PIB și nu se poate îndrăgosti de o rată de creștere

Cotidianul:

”Masacrul comis de asasinii de la sediul redacției Charlie Hebdo as socat, a bulversat, a indignat. Dar el ne cere și lămuriri. Este sarcina poliției să stabilească care au fost complicitățile de care au beneficiat autorii acestei atrocități. Va fi obiectul unei anchete și, să sperăm, al unui proces al asasinilor. Dar apar deja două probleme: cea a Națiunii, și deci a suveranității, și cea a laicității”, scrie Jacques Sapir, director la Școala de Înalte Studii în Științe Sociale din Paris.


Eșecul integrării înseamnă refuzul Națiunii

Derivele sectare, minoritare desigur, dar care există în rândul unei părți a tinerilor francezi, relevă sentimentul anomiei, nu al identității. O parte dintre tineri, proveniți din mediul imigranților nu se pot integra pentru că nu știu în ce anume să se integreze. O expresie importantă, și cât de adevărată, din mai 1968 era aceea ca nu ne îndrăgostim de o rată de creștere. La fel, nu ne putem inteagra într-un PIB. Acești tineri care câteodată își manifestă într-un mod fervent atașamentul față de țările de origine ale părinților știu că, în realitate, au fost respinși de societățile din Africa de Nord. Ei nu se simt francezi, pentru că nu mai îndrăznim să vorbim de Franța.

Dar acești tineri știu bine că s-au născut undeva și că istoria lor personală este ireversibilă. Acest sentiment poate duce la diferite reacții. Unii pot găsi în ei înșiși resurse pentru a încerca să se integreze, în ciuda impedimentelor. Mă înclin aici în fața lui Ahmed Merabet, 42 de ani, fiul al unor imigranți, polițist la comisariatul din al XI-lea arondisment, asasinat cu sânge rece de criminalii care au lovit Charlie Hebdo; la fel ma înclin în fața lui Frank Brinsolaro, polițist de la serviciul de pază, care se ocupa de protecția lui Charb. Am vorbit puțin, de asemenea, de soldații francezi morți în operațiunile externe. De exemplu în Mali, precum sergentul Thomas Dupuy, sau în Afganistan; acești oameni demonstrează atașamentul față de Franța, țara adoptivă devenită patria pentru care au murit. Da, integrarea funcționează, dar nu privește decât o parte dintre cei pe care ar trebui să-i privească. Trebuie să ne temem dacă nu vom lua atitudine pentru ca acest proces să nu se intensifice.

Alții se îndreaptă către religie și pot deveni fanatici. Dar, dincolo de o aparentă ascensiune a religiozității, avem de a face cu o ascensiune a afirmărilor identitare și narcisiste. Crispările legate de tabuurile alimentare și vestimentare, legate de aparențe exterioare (precum vălul musulman) au ca scop identificarea brutală a unei comunități și separarea ei de restul populatiei, închiderea ei în cadrul unor referințe mitice, spre profitul unora. Aceste practici, provocând reacții, au agravat diferențierea dintre indivizi. În căutarea purității, și toate religiile fac distincție între pur și impur, nu pot apărea mișcări colective. Aici este capcana întinsă de atacatori. Este frapant că Marine le Pen, în scurta sa declarație, a spus în fapt același lucru.

Prin această reîntoarcere la religie credem că ne protejăm si de anomie. În realitate nu facem decât să ne îndreptăm către ea cu capul în pământ. Trebuie să constatăm eșecul integrării unei părți din populația imigrantă, care nu are repere pe care să le poată asimila. Integrarea este un proces de asimilare a regulilor și cutumelor, în parte conștient (încercăm să învățăm limba, istoria), dar pe de altă parte inconștient. Pentru ca acest proces inconștient să se producă este nevoie de repere. Dispariția acestora, în numele ”multiculturalismului”, care nu înseamnă decât toleranță pentru practici diferite, este un obstacol major pentru integrare. Trebuie instituite repere pe care nu le modificăm, pentru a integra și a ajunge la un principiu al toleranței este necesar sa definim limite clare dincolo de care nu se trece. Aici descoperim din nou reziduurile produse de un relativism excesiv care se îmbracă în hainele științelor sociale pentru a bulversa și mai mult învățământul.

Trădarea elitelor și pierderea suveranității

Trebuie să subliniem imensa responsabilitate a elitelor politice, a UMP și a Partidului Socialist, care abandonează încetul cu încetul Franța, fie pentru că nu mai cred în țara noastră, fie din interese meschine, vrând să trăiască viața elitelor mondializate. Ce au uitat toți acei politicieni care au cedat farmecelor sirenelor mondializării este că pentru peste 95% din populație viața reală se trăiește între frontierele țării pe care o numim Franța. De la cei care nu mai cred în Franta ne-am putea măcar aștepta să contruiască o tentativă de Europă federală, pe modelul Germaniei sau al Statelor Unite. Ar fi un proiect pe care l-am putea înțelege. Dar acest proiect a eșuat. Ar fi trebuit să fie propus când a căzut Zidul Berlinului. În schimb, am preferat metoda tradițională a construcției europene cu ”pași mărunți”. Plătim acum prețul pentru asta, cu o Franță care nu mai este o țară, pentru ca i-am luat o serie de prerogative suverane, de la monedă la buget, și le-am cedat instituțiilor europene, și cu o Europă care nu va fi niciodată țară, așa cumn se observa din bugetul UE care este sub 1,3% din PIB. Sistemul confederal care rezultă, și care ar fi rezultat oricum, produce criza economică și politică pe care Europa o traversează. Aceasta criză care a devastat Grecia, Portugalia, Irlanda, Spania și Italia și care, să fim atenți, mâine va devasta Franța.

Curtea Constituțională germană a văzut această problemă, ea care a decis în 2009 că nu există un popor european și că adevaratele cadre ale democrației nu sunt decât statele națiune. Din această incertitudine în care vegetăm se naște anomia. Iar anomia naște monștri. Toți politicienii care nu au vrut să audă ce a spus clar poporul nostru în urmă cu zece ani, când a repins proiectul de constituție europeana prin referendum, sunt reponsabili. Ei nu mai au dreptul să facă apel astăzi la unitate națională.

Europa federală fiind imposibilă, și împreună cu ea și mitul ”Europei sociale”, leitmotiv al Partidului Socialist și al unei părți din stânga astăzi disconsiderat puternic, trebuie să ne întoarcem înapoi și să redăm Franței instrumentele suveranității. Aceasta înseamnă moneda, bineînțeles prin disparitia zonei euro, dar și a regulilor bugetare constrângătoare. Este de dorit ca acest proces să fie unul la scară europeană. Dar nu întotdeauna este posibil tot ceea ce vrei. Este necesar ca acest proces să aibă loc oricum, indiferent că partenerii noștri vor sau nu.

Societăți eterogene, societăți dense

Însă înainte de a reconstrui o Națiune este nevoie să reflectăm la ce poate face legătura între indivizi diferiți, cu credințe diferite. Care poate fi cimentul? Azi, în aceste timpuri pe care le credem mondializate, credem că economicul prevalează în fața politicului. Relațiile ”de piață” se substituie celor care fac canavaua societății. Aceasta nu ar fi decat rezultatul ”contractelor” între două sau mai multe persoane. Aceasta implică o depersonalizare a acțiunii și a rolului normelor, depersonalizare care se bazează pe principii asemănătoare celor economiei monetare perfecte descrisă de G. Simmel. Dar însuși Simmel era conștient că o societate în care liantul nu era format din instituții care interacționează și care sunt separate unele de altele nu putea duce decât la anomie.

În realitate trăim în societăți cu o mare densitate economică, dar și socială. Să precizăm că nu este vorba de densitatea din demografie sau geografie, chiar dacă există aspecte comune. Societățile moderne sunt dense nu numai uman, ci și prin interacțiunile din ce in ce mai dezvoltate dintre actorii lor. Aceste interacțiuni decurg din ”progresul forțelor productive”, pentru a relua o formulă a lui Marx.

Emile Durkheim scria: ”Densitatea dinamică se poate defini în funcție de numărul indivizilor care relaționează nu numai comercial, ci și moral; adică care nu fac schimb doar de servicii, ci duc și o viață comună”. Densitatea materială corespunde densității demografice, dar și dezvoltării căilor de comunicație și de transmitere.

Eterogenitatea agenților unei societăți care este densă din punct de vedere material induce o eterogenitate și o multitudine a formelor de interacțiune. Complexitatea care rezultă nu poate fi gestionată decât de instituții și de forme organizaționale. Aceste institutii și forme organizaționale trebuie să fie complementare, fie în privința regulilor pe care le stabilesc, fie în efectele produse de aceste reguli. Această dubla complementaritate oprește toate tentativele de reproducere a logicii atomizării. Este necesar de aceea să luăm în calcul necesitatea unei acțiuni colective.

Suveranitatea merge mână în mână cu laicitatea

Există nostalgia unei vârste mitice când se afirma trilogia ”Un Rege, o Lege, o Credință”. Această nostalgie se exprimă atât la fundamentaliștii musulmani, cât și la cei care își revendica o identitate. Dar acest ideal mitic a fost distrus o dată pentru totdeauna de eterogenitatea credințelor impusă odată cu Reforma. Războaiele care au rezultat de aici au fost printre cele mai atroce și mai inexplicabile din Europa. Singura soluție era decuplarea dintre viața publică și cea privata și cantonarea religiei în cea din urmă. Aceasta a fost teoretizată de Jean Bodin. El își imaginează că șapte persoane care practică medicina și care au credințe diferite se adună într-un castel. Fiecare încearcă să-i convinga pe ceilalți. Evident, toți eșuează pentru că credința nu are a face cu rațiunea. Când începe să vorbească al șaptelea personaj se pune o întrebare dificilă: ce vor face?

În primul rând, ei decid să nu mai vorbească despre religie, altfel spus ea este exclusă din dezbaterea publică și devine o ”afacere privată”, deși, din curtoazie, fiecare îi invită pe ceilalți la diverse sărbători. În al doilea rând, ei decid să lucreze împreună pentru binele oamenilor. Desigur, puteau alege să lucreze fiecare în comunitatea lui. Ai apare o a doua ”invenție” a lui Bodin. Diferențierea între sfera publică și cea privata este esențială, însă nu trebuie să umbrească a doua diferențiere. Apariția sferei private și includerea religiei în ea nu are sens decât dacă persoanele cu religii diferite trebuie să coabiteze. Aceasta înseamnă că exista lucruri comune, Res Publica, care sunt mai importante decât religia. Aceasta însemnă că ceea ce noi numim ”laicitate” este una dintre condițiile existenței societăților eterogene. Eliminând din spațiul public chestiunile credinței permitem aprofundarea altor subiecte. Bodin pune astfel problema articulării individualismului cu viata socială, problemă fundamentală a lumii moderne.

Astăzi trebuie să reacționăm. Nu cerând pedepse mai dure și un arsenal represiv. Ar putea fi necesar și asta, dar nu trebuie să uităm că rămânem astfel într-un domeniu total simbolic. Nu facem decât gesticulație politică. Reacția trebuie să fie mai profundă și, într-un fel, mai radicală. În fața afirmării anomiei și a monștrilor ei, trebuie să recreăm condițiile exercitării suveranității poporului în cadrul Națiunii. Dar pentru aceasta este imperios să avem o atitudine fermă în ce privește laicitatea, care este garanția fundamentală a libertăților noastre. Da, trebuie să ne adunăm și să regăsim fundamentele Res Publica. Însă liderii noștri aleși sunt ultimii care pot face asta.

Asasinii ni se par puternici pentru că noi suntem slabi și uităm principiile care ne-au fost încredințate. I-am lăsat să ne încalece. Să ne ridicăm, iar ei vor cădea la pământ!

Un comentariu :

Riddick spunea...

De-realizarea lumii prin elite false - Mecanismul prin care s-au săvârşit în toate epocile şi pe durate variate aceste devieri au fost şi sunt elitele false, elitele care ascultă şi aduc popoarele la ascultarea răutății. Procesul sub care s-au manifestat asemenea devieri colective a fost numit de antropologi contracultură.

Trădarea elitelor - Astăzi, elita este în plină rejectare a trecutului, în negarea completă a realităţii, și în incapacitatea totală de a oferi o soluție rezonabilă crizei la care a contribuit foarte mult spre a o instala în țară. Să revenim pe scurt asupra acestei trădări, în sensul că elita nu face faţă imensei responsabilităţi cu care este investită.

Conducătorii disonanţi distrug capitalul economic și capitalul intelectual al popoarelor - Revenind la situaţia din România, suntem nevoiţi să sesizăm, de pildă, că atâta vreme cât, în spaţiul comunicării şi al politicilor culturii, partidele sunt folosite ca vehicule pentru ascensiunea unor lideri de opinie disonanţi în raport cu valorile de bază ale poporului român se menţine riscul dezactivării populare faţă de partidele care se vor lăsa astfel folosite. Deocamdată suntem aduşi să constatăm că folosirea partidelor ca vehicule pentru asemenea operaţiuni disonante continuă chiar dacă nu are amploare şi nici regularitate.


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO:

Radu Carp, 2012: "Iar pentru a pune această întrebare în contextul României de azi, dincolo de problema naţională sau cea a păstrării Tradiţiei şi a religiei, nu cumva orice structură federală ar conveni unui stat care, oricum am lua-o, se află şi se va afla la periferia geografică a Europei ? O Românie parte a unui stat federal care să aibă aceeaşi pondere cu orice alt stat membru… ar fi sau nu în interesul naţional ? Ori este cumva în interesul naţional să menţinem aceeaşi elită birocratică necompetitivă care se auto-regenerează tocmai pentru că ne aflăm la periferie şi undele de şoc ale unui model mai eficient de organizare nu mai sunt aproape deloc resimţite ? Suveranitatea pe care unii dintre noi sunt gata să o apere cu preţul vieţii nu este nimic altceva decât un concept determinat istoric, născut pentru a legitima modelul statului centralizat împotriva unor ameninţări externe şi contestări interne".

Postări populare (nu P.P.E. !):