Tehnocraţi ! Când vă căraţi ?

12 mai 2014

Cristian Sima - Marea Spovedanie



Marea Spovedanie (I)

11 mai 2014

După postarea din 9 mai am primit multe mesaje, și pro, și contra.Cel mai frecvent a fost "respect". Trebuie să reconosc că nu prea înțelegeam ce e de respectat la o persoană care, tot sărind printre umbre, a ajuns în luminile rampei o jalnică umbră a propriei personalități ?E greu de crezut că poți fi respectat după ce te-ai amestecat în mocirla politicii post decembriste, chiar și "din umbră" , chiar și cu intenția de a schimba ceva.Sistemul se schimbă din interior.Totuși, oricît de destoinic ai fi, din mocirlă poți face, în cel mai bun caz, o Românie în gri.România a mai fost gri și în perioada legionară(sept 40-ian 41) și mai ales în perioadă comunistă. Așa că, ce nuanță de gri ar mai putea aduce ceva nou după cele două încercări nereușite?
De fapt lumea nu respecta autorul sau persoana, lumea respecta curajul.Un important membru PDL mi-a trimis următorul mesaj: "Oricum, respectele mele!Am murit de dragul tău!Îmi pare doar rău pentru mine că nu am puterea să dau share"
Curajul a devenit atît de greu de găsit încît trebuie împărțit cu parcimonie.Eu nu mă consider curajos, poate disperat, dar nicidecum curajos.Nu e o disperare referitoare la o situație anume, la o chestie materială sau juridică. Slavă Domnului, fac față cu succes tuturor atacurilor.E o disperare amestecată cu neputință. E greu să mai pot schimba ceva și disperarea cea mai mare e că-i greu să mă mai pot schimba eu, să mă întorc în timp.În timp și loc. La Oltenița, un orășel anost pe malul Dunării, unde am copilărit și unde am fost educat.Atunci sigur nu eram o umbră și încă nu mă feream de celelalte umbre.Există momente în viață în care nostalgia propriei persoane, nealterate de mediu și inprejurari, te doboară.Copilăria e singura perioadă în care ipocrizia a lipsit cu desăvîrșire.Dvstra ce credeți?La mine primii 18 ani au fost cam așa:

OLTENIȚA
Orașele dunărene ale României, mai ales în timpul comunismului, erau foarte greu de deosebit. Turnu Măgurele, Giurgiu, Oltenița sau Călărași semănau îngrozitor între ele. Prăfuite, anoste, cu oameni cenușii care aveau o singură ambiție: să plece la București cât mai repede și să nu se mai întoarcă niciodată. Am trăit până la 18 ani în Oltenița și, de când am plecat, am revăzut-o foarte rar, doar la câte o înmormântare. În anii ‘70, elevi de liceu fiind, ne amuzam spunând că la Oltenița ieri nu s-a întâmplat nimic, azi nu se întâmplă nimic și cu siguranță mâine nu se va întâmpla nimic.
Puțini cunosc etimologia numelui Oltenița și de aceea, de câte ori spuneam de unde sunt, eram imediat catalogat drept oltean. Ovid Densușianu considera că toponimul acesta provine de la bulgărescul Otdevlița (piatră de hotar), dar bătrânii orașului spuneau că vine de la un cârciumar, Oltean Niță, care avea aici un han în secolul al XVIII-lea. Hanul există și astăzi. În copilăria mea, în oraș erau doar două restaurante, cel al lui Oltean Niță, condus de Mircea Popa, și restaurantul Modern, făcut de comuniști și condus de Cioaci. Cei doi gestionari păreau frați gemeni, cu aceleași cefe groase și burți revărsându-se abundent peste cureaua pantalonilor. Erau personaje de vază ale orașului, iar odată cu criza alimentară din anii ‘80 au devenit cele mai de vază. Lângă Oltenița, la Ulmeni, era un combinat de porci cu 300 000 de capete. Cei doi reușeau să se aprovizioneze destul de bine de-acolo pentru a face o imensă contrabandă cu carne, de care au beneficiat mii de bucureșteni flămânzi, mai ales în ultimii ani ai puterii populare, când penuria de carne devenise o tragedie națioanală.
Mircea Popa și Cioaci au fost în anii ‘70 protagoniștii unei povești devenite azi legenda orașului. În acea perioadă, o avalanșă de demnitari comuniști, gestionari, șefi de întreprinderi socialiste și alți birocrați au dorit brusc să-și completeze studiile pentru a nu-și pierde privilegiile obținute pe vremea lui Dej, când fuseseră promovați „de la coada vacii“, cum se spunea pe atunci, la conducerea urbei. S-a produs astfel cel de-al doilea val de studii obținute pe puncte. De data asta însă, doritorii de diplome de bacalaureat s-au văzut totuși nevoiți să urmeze liceul la seral și să susțină, chiar dacă doar simbolic, examene. A fost un moment prielnic pentru clasa profesorală să profite de bunăstarea doritorilor de studii și să condiționeze promovarea cu diverse „atenții“ constând în produse alimentare rare și mai ales în mărfuri de import, imposibil de obținut din comerțul socialist. Corupția în școala românească începe cu adevărat în acea perioadă. Până în anii ‘70 singurele atenții pe care le acceptau profesorii (mai exact, profesoarele) erau celebrul mărțișor de 1 martie și buchetul de flori de 8 martie. Dar, odată cu diversele tipuri de penurie din comerțul socialist, cadourile primite de profesori au devenit mult mai consistente. Trocul note de trecere contra mâncare s-a răspândit spre sfârșitul epocii ceaușiste și a atins apogeul abia azi, când alimentele au fost înlocuite cu bani, iar școlile de stat sunt deja semiprivatizate.
Mircea Popa și Cioaci erau la acea epocă un fel de supermarketuri ale pieței negre și reprezentau cea mai apetisantă pradă pentru profesorii care renunțaseră la principii și nu mai doreau decât să-și umple frigiderul. Numărul lor era foarte mic, dar a crescut exponențial în timp. În treacăt fie spus, avalanșa de doctorate plagiate din ziua de azi își are originea în acea perioadă. Trebuie remarcat că, pe atunci, cei doi cârciumari erau plini de respect față de corpul profesoral, dar la zece ani diferență, de la înălțimea studiilor obținute, îi disprețuiau deja fățiș. Am asistat în 1989 la o scenă de o umilință cinică: un profesor de matematică implora cu „să trăiți“ un cârciumar să-i vândă o pulpă de porc. Cârciumarul, după ce a înlăturat puzderia de muște, i-a aruncat-o neîmpachetată, spunându-i cu dispreț: „Matematica nu ține, bre, de foame?”
Sistemul de valori a fost complet răsturnat atunci, și a rămas până azi neschimbat. După ‘89 fiecare român va fi catalogat după PIB-ul personal, iar valoarea acestuia îi va stabili poziția în societate. Am folosit termenul de produs intern brut, ca atunci când se măsoară nivelul economic al unei țări, pentru că astăzi valoarea unei persoane este judecată și ierarhizată după valoarea bunurilor, dar mai ales a serviciilor pe care aceasta le poate etala. De exemplu, un ministru sau parlamentar, chiar dacă nu posedă bunuri materiale și nu știe să facă nimic, are totuși un PIB personal mare datorită numărului incomensurabil de servicii pe care le are de oferit. Altfel spus, dimensiunea traficului de influență pe care-l poate exercita un demnitar reprezintă uneori peste 80% din PIB-ul său personal.
Dar să revin la legenda orașului. Cei doi cârciumari, Mircea Popa și Cioaci, au ajuns la examenul de bacalaureat, la probă de română, în aceeași sală. Subiectul era Eminescu, Scrisoarea III. Văzând că bietul Cioaci nu reușea să scrie nimic, profesoara supraveghetoare s-a apropiat și i-a suflat din spate celebrul vers: „Tu ești Mircea?“, la care Cioaci s-a ridicat în picioare și a răspuns militărește: „Nu, tovarășa, eu sunt Cioaci, Mircea e în ultima bancă.“
Înainte de 23 august 1944, Oltenița era un mic târg de provincie care trăia din cultura pământurilor fertile din zonă, fiind situat la confluența Argeșului cu Dunărea. Există un mic șantier naval care construia și repara ambarcațiuni fluviale de dimensiuni reduse și un mic port pentru trimiterea produselor agricole pe Dunăre. Pe celălalt mal al Dunării se afla orașul bulgăresc Tutrakan, în românește Turtucaia. După războiul balcanic din 1913, Turtucaia a devenit românească, însă în 1940 a fost cedată Bulgariei împreună cu Cadrilaterul. În Turtucaia exista o comunitate importantă de evrei sefarzi care au dezvoltat un comerț prosper pe Dunăre, nelăsând nici o șansă de dezvoltare târgușorului de pe malul stâng. Evreii sefarzi din Turtucaia au migrat în mare parte la Rusciuc, actualul Ruse bulgăresc, constituindu-se într-un centru de cultură iudaică important, mai ales la începutul secolului XX, din care a răsărit laureatul Premiului Nobel pentru literatură Elias Canetti. De altfel, malul drept al Dunării este foarte bine descris de Canetti în cartea sa Limba salvată.
Nici măcar trecutul nu a lăsat vreun semn la Oltenița, oraș neasociat cu nici un eveniment din istoria modernă. Localnicii mai bătrâni povesteau cândva despre lupta de la Oltenița din Primul Război Mondial, dar în realitate era vorba despre înfrângerea cruntă a armatei române la Turtucaia, soldată cu pierderea capului de pod și retragerea din Oltenița. Orașul nu a existat pe harta istoriei. A apărut abia pe harta economiei ceaușiste după marea industrializare din anii ‘70, o hartă la care toți cei din generația mea au fost deseori scoși în timpul școlii, ca să identificăm fabricile și uzinele socialismului multilateral dezvoltat.
Comunismul a procopsit Oltenița cu un șantier naval, o turnătorie, o filatură. Există și un banc: „De ce sunt toți oltenițenii securiști? − Pentru că au tatăl turnător și mama filatoare.“ În oraș se mai aflau un combinat de porci, o fabrică de mezeluri și o fabrică de produse lactate, care au creat o relativă prosperitate alimentară pentru localnici pe vremea goanei după mâncare din anii ‘80. Astăzi, în afară de filatura ajunsă în mâinile unor italieni, totul e deja fier vechi. Privatizările succesive către foștii șmecheri locali, de tipul Mircea Popa sau Cioaci, au fost toate sortite eșecului. După ce Văcăroiu i-a transformat pe foștii directori din perioada comunistă în proprietari, din cauza lipsei lor de capital și de pricepere în gestionarea tranziției toată economia oltenițeană s-a dus pe apă Dunării. Relicvele fostei industrii alimentare și ale fostei industrii grele scufundă urbea într-o apăsătoare tristețe. Lipsiți de orice speranță, localnicii evită, poate, depresia pentru că au experiența tristeții de peste un secol.
Când au început să falsifice istoria antebelică, comuniștii ne-au dat și nouă, celor din Oltenița, doi eroi ai luptei proletare antiburgheze: pe Alexandru Iliescu (tatăl lui Ion Iliescu) și pe Alexandru Sahia. Alexandru Iliescu a fost prins de un prieten al bunicului meu furând două bărci; după ce a ieșit din închisoare, a fugit în Rusia pe Dunăre, devenind, odată cu sosirea Armatei Roșii, erou comunist. Singura legătură care a persistat până azi între acest Iliescu și oraș este numele străzii Alexandru Iliescu. La alegerile din 1990 din celebra Duminică a Orbului, Ion Iliescu a fost votat la Oltenița cu o majoritate de 99%, căci localnicii erau convinși pe atunci că orașul lor va deveni noul Scornicești al României. Bunicul, unul dintre puținii opozanți ai președintelui pentru liniștea noastră și membru cu state vechi în PNȚ, a organizat singură diversiune din campania electorală din 1990. A mituit o gașcă de țigani cu toată rezerva lui de țuică, iar aceștia au distrus sediul FSN din oraș. Feseniștii nu înțelegeau cine a putut face așa ceva într-un oraș în care și muștele votau cu Iliescu. Ultimul nu a venit niciodată la Oltenița după decembrie ‘89, și asta i-a decepționat profund pe oltenițeni. În 1996, la alegeri, unchiul meu Rodin Sima, membru în PNȚCD, a căștigat cu o largă majoritate alegerile pentru primărie.
Alexandru Sahia, al doilea erou, a dat numele liceului la care am învățat. El s-a născut de fapt la 30 de kilometri de oraș, la Mănăstirea, și se pare că nu a pus niciodată piciorul în Oltenița, dar, cum nu aveam nici un erou veritabil comunist, pentru că Dej îl exclusese pe viață pe Alexandru Iliescu din partid, l-am adoptat ca oltenițean pe Sahia.
Blazarea și lipsă acută de trecut istoric s-au răsfrânt aspru asupra cotidianului. Până și echipa de fotbal S N O (Șantierele Navale Oltenița) a evoluat mereu în divizia B, ocupând permanent locurile 12-14. Nu ajungea niciodată mai jos, dar nici mai sus…
Oltenița pare să lipsească până și din literatură. Singura evocare interesantă, din câte am citit eu, cel puțin, am găsit-o în Timpul ce ni s-a dat de Annie Bentoiu, carte autobiografică scrisă cu o enormă sensibilitate. Unicul edificiu „cu arhitectură“ din oraș era chiar casa părinților autoarei. Comuniștii au naționalizat-o și-au transformat-o în muzeu arheologic.

M-am născut pe 22 mai 1961 într-o familie de intelectuali modești. Tata era medic veterinar în comună Chirnogi, lângă Oltenița, iar mama era profesoară de chimie la liceul teoretic Alexandru Sahia din oraș. De fapt m-am născut la Budești, lângă București, în casa bunicilor paterni, dar, cum am stat acolo doar un an, nu am nici o amintire. Bunicul din Budești, Ion Sima, era mic chiabur; după ce comuniștii l-au reciclat vreo opt ani la Canal, a devenit factor poștal. I-au trebuit pe urmă doar doi ani ca să devină dirigintele poștei, în ciuda dosarului imposibil.
La Budești, înainte de război, exista o familie de oieri macedoneni înstăriți, familia Barba. Odată cu sosirea rușilor în 1944, familia Barb devine brusc un pion important al militantei comuniste, iar tânăra Margareta Barba are o ascensiune fulminantă în ierarhia noii puteri populare. În anii ‘50, tatăl meu, student la medicină veterinară în București, are cu Margareta Barba o scurtă relație, grație căreia îi putea furniza bunicului și altor deținuți de la Canal mult doritele pachete de supraviețuire. Totul se făcea contra celebrilor cocoșei de aur. Odată cu sfârșitul idilei, se termină și cu pachetele. Marga Barba ajunge, cu timpul, soacra candidatului la președinția României Mircea Geoană și, după cum spun gurile rele, eminența cenușie din umbra lui Geoană. Ascensiunea ei în ierarhia puterii comuniste și apoi post-decembriste continuase fără nici o opreliște.
La peste 50 de ani distanță de trecătoarea lui relație cu Margareta Barba, în decembrie 2009, tatăl meu, lovit de o leucemie galopantă (va muri la nici o lună după, în ianuarie), mă roagă să-i îndeplinesc o ultimă dorință: să voteze la al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidențiale. Șocat de ciudățenia dorinței, ținând cont, mai ales, de situația în care se afla, am făcut toate demersurile legale pentru a-i aduce urna acasă. Îmi amintesc cât de greu a fost să obțin hârtiile necesare pentru a convinge comisia electorală de la Liceul Caragiale să se deplaseze cu o urnă la un muribund care locuia la 500 de metri distanță. Tata fusese în continuu foarte critic cu ambii candidați și nu era implicat în politică. Astfel că, după ce a votat, l-am întrebat ce sens avusese acea stranie dorință a sa. Atunci mi-a povestit prima dată despre Marga Barba și ce s-a întâmplat în anii ‘50, și așa am înțeles de ce era atât de important pentru el să voteze contra lui Geoană. Tot atunci era o mare criză de sânge pentru transfuzii, de care tata avea nevoie zilnic. I-am rezolvat problema cu sângele printr-o intervenție la Cozmin Gușă (pe atunci șeful campaniei electorale a lui Geoană), care a apelat la Ion Bazac, ministrul PSD al Sănătății. Tatei nu i-am spus, văzusem cât de intense erau sentimentele lui de răzbunare față de Geoană și știam că n-ar fi acceptat sângele.
Am realizat în acel moment ce mare era prăpastia între generația tatălui meu − care, deși a fost nevoită să se încovoaie deseori sub loviturile puterii comuniste, a rămas totuși, cât de cât, în picioare − și generația mea, o generație care s-a născut în compromis, a crescut în compromis și a făcut astăzi, din abilitatea cu care jonglează cu compromisul, esența succesului în noua societate post-decembristă. Politica e într-adevăr arta compromisului, însă o țară nu poate fi compusă doar din politicieni, pentru că așa nu mai avem nici un viitor. Îmi vine în minte o veche glumă a lui Mircea Crișan: Un român emigrează într-un mic oraș american. De dimineață, în prima zi, iese pe stradă și încearcă să intre în vorbă cu localnicii, dar descoperă cu stupoare că nimeni nu vorbește engleza. Toți cei pe care-i abordează îi răspund în chineză, arabă, spaniolă... Șocat, întreabă: Dar unde sunt americanii? Păi ei sunt la muncă, domnule! i se răspunde.
Dacă facem non-stop compromisuri și aranjamente, dacă suntem cu toțîi „politicieni“, cine va mai munci în România peste 20 de ani?

Courage is what it takes to stand up and speak; courage is also what it takes to sit down and listen.
Winston Churchill

Astept parerile Dvstra, bune sau rele,Stiu si sa ascult.

Sankt Moritz, 11 mai 2014
(va urma)

Marea Spovedanie ( partea a II-a)

Am avut o copilărie liniștită. Tata, care avea 12 ani la sfârșitul războiului, a încercat să-mi dea acea educație de care „timpul ce i s-a dat” îl privase pe el. Era un om aspru, de un pesimism ireconciliabil. Din cauza dosarului, a trebuit să renunțe la visul de a deveni medic uman; a absolvit medicina veterinară în 1958. Pentru a nu fi dat afară și de la medicină veterinară, a folosit abundent rezerva de cocoșei a bunicului. Am fost mereu fascinat de poveștile lui din liceu. Urmase cursurile liceului Mihai Viteazul din București, stând la internat, și singurele amintiri din tinerețe pe care mi le-a povestit erau legate de această perioadă. Nu și-a exprimat niciodată pornirile anticomuniste în fața mea, era disciplinat și fricos. În 1989 l-am acuzat de lașitate și nu a protestat…
A fost foarte dur cu mine. L-am văzut zâmbind abia după ce am terminat facultatea. În fiecare seară îmi lipea pe ușă programul de a doua zi, pe care-l întocmeam împreună, după negocieri intense − eu doream, bineînțeles, mai multă joacă, el mai multe ore de franceză, engleză, germană sau pian. Nu am reușit de fapt niciodată să-mi impun punctul de vedere. Dar eram supus și respectam programul. Existau și activități sportive în acest program, numai că trebuiau făcute organizat, așa că rareori obţineam câte două ore de joacă pe stradă, cu ceilalți copii. Tata era oripilat de joaca pe stradă, o numea „bătutul birboancei“. Spunea: „Copiii care bat birboanca nu ajung nicăieri.” Greșit! Unii au ajuns chiar generali ai Securității lui Ceaușescu… Din cauza acestui program care mi-a lăsat foarte puține grade de libertate, copiii mi-au lipit porecla „Chinuitul”. Am purtat-o cu demnitate până la terminarea liceului.
Eram un copil firav, ca să nu spun rahitic. Nu mâncam nimic, orice masă era o problemă. Mamă, săraca, nu știa ce să-mi mai facă, doar-doar să mănânc ceva. Problema a persistat până la terminarea liceului. Am fost cel mai mic din clasă tot timpul școlii. La 18 ani măsuram doar 158 de centimetri. Mă născusem cu o ectopie testiculară bilaterală, adică testiculele nu coborâseră în scrot în perioada intrauterină. Tata a remarcat imediat după naștere anomalia și a pornit o întreagă epopee ca să găsească o soluție.
La început foarte mulți doctori l-au sfătuit să-mi facă un tratament hormonal, dar tata a refuzat. Urmând sfatul profesorului Timuș, am ajuns la spitalul Grigore Alexandrescu, la chirurgul Vereanu. Acesta i-a propus tatei să-mi facă două intervențîi chirurgicale, la 4 și la 5 ani. Era ceva destul de complicat pentru vremea aceea, mai ales că necesita anestezie generală, dar Vereanu, deși nu mai încercase o dublă coborâre testiculară, a spus că sunt mari șanse de succes. Tata se frământa, încercând să aleagă cea mai bună soluție, și, chiar după ce am redevenit normal, a rămas umbrit de un pesimism îngrozitor și de o tristețe continuă, neștiind dacă soluția aleasă fusese cea mai bună. Cred că a citit tot ce se publicase până atunci pe tema acestei anomalii și abia apoi a ales cuțitul în detrimentul tratamentului hormonal. Timpul îl presa, eu mă zvârcoleam deseori pe covor din cauza durerilor, mai ales la 4 ani, când testiculele crescuseră și nu mai aveau loc în canalul inghinal. Înainte de operație, tata a semnat o hârtie prin care accepta riscul să rămân un pic retardat, și de aceea am fost dat la școală la aproape 8 ani. Mai târziu am fluturat deseori acea hârtie, ca să mă laud cât de inteligent aș fi putut fi dacă mă nășteam normal.
Operațiile au decurs perfect. Practic am renăscut la 5 ani. Problema creșterii în înălțime a persistat însă până la 20 de ani, când, în sfârșit, am ajuns la 172 de centimetri. A fost singurul complex pe care l-am avut în școală. Părea o problemă irezolvabilă și mă preocupa mai mult pe mine decât pe părinți. Tata m-a dus deseori, în adolescență, la Institutul de Endocrinologie Parhon, la profesorul Victor Ionescu, care îmi măsura cartilagiile de creștere și ne asigura mereu că voi atinge cel puțîn 170 de centimetri. Eu nu prea aveam încredere, mă măsuram la tocul ușii în fiecare zi și nu vedeam nici o îmbunătățire a situației. Ionescu mi-a zis, în plus, să nu cumva să merg la fete înainte de a atinge înălțimea promisă, ceea ce mi-a amplificat frustrarea. Doctorul Ionescu era foarte simpatic, dar, din cauza unei poliomielite din copilărie, măsura doar 140 de centimetri, era pitic. De câte ori ieșeam de la Parhon, eu protestam: „Bine, tată, dar dacă ăsta n-a reușit să se facă pe el să crească, cum o să reușească cu mine?“ Tata îmi răspundea cu umor: „La vârsta ta nu era endocrinolog.“
Fiind mereu cel mai mic din clasă, nu prea intrăm în clinciurile inevitabile ale copilăriei, iar când o făceam eram un fel de ciuca bătăilor. Prin clasa a cincea m-a bătut până și Geta Alexe, cea mai mică fată din clasă, și am fost nevoit să suport glumele colegilor câțiva ani buni după aceea. Cum nu săream niciodată la bătaie, fiind convins din start că voi pierde, mi-am dezvoltat puternic alte arme: replica tăioasă, umorul sarcastic. Când eram mic luam bătaie imediat, după fiecare replică, iar acum reușesc, fără să vreau, să-mi fac foarte ușor, și mai ales gratuit, dușmani. Uneori, din inerție, reușesc să umilesc până și persoanele pe care le iubesc.
Deși preocupările extrașcolare mă atrăgeau mult mai mult decât programa oficială, am reușit să fiu primul la şcoală din clasa întâi până într-a douăsprezecea. Învățam conștiincios la toate materiile doar ca să-l mulțumesc pe tata. Nu-mi plăcea nici o materie și, cum nu puteam să ies la joacă cu ceilalți copii, m-am refugiat în lectură. Tata mă învățase să citesc pe diagonală, dar abia −mult mai târziu, la facultate, am reușit să folosesc eficient metoda. Deși eram premiantul clasei, tata îmi spunea mereu să nu mă culc pe laurii de la Oltenița, pentru că sunt de plastic și pentru că, de fapt, în România sunt cel puțin 10 000 de copii de vârsta mea mult mai buni decât mine la școală.
− Bine, și cum pot eu să mă întâlnesc cu acești 10 000 ca să văd unde mă aflu?
− Singura ta șansă să-i întâlnești ar fi să te duci la concursurile școlare, adică la olimpiade, acolo se află crema elevilor din toată țara, dar eu nu cred că ai vreo șansă, replica imperturbabil tata.
Așa m-am hotărât să mă duc la olimpiade. Numai că pentru clasa a cincea se organiza doar olimpiada de matematică, materie la care nu străluceam deloc; fizica și chimia apăreau în clasa a șaptea, iar literatura abia în primul an de liceu. Inițial am refuzat să mă duc la olimpiada de matematică, dar repetatele glume de acasă privind teama mea de a mă confrunta cu cei 10 000 de elevi din România mai buni ca mine m-au făcut până la urmă să risc. „Fie ce-o fi, trebuie măcar să-i cunosc pe băieții ăștia superinteligenți”, mi-am zis. Am întrerupt încercările literare (începusem să scriu la Crăciun o nuvelă SF, un fel de „amintiri despre viitor“ ale lui Däniken în ambianță românească) și m-am apucat să fac exerciții la matematică, pentru că în primăvară începeau concursurile.
Profesoara de matematică de la școală, tovarășa Cristache, era îngrozitor de rea și, pe deasupra, era cocoșață − o poreclisem Coco −, ceea ce nu mă îmbia deloc să mă apuc de matematică. Asta spre deosebire de doamna Mirică, profesoara de literatura română, o frumoasă brunetă cu ochii verzi, care m-a fascinat în școală și chiar mulți ani după aceea. Coco, profund complexată din cauza handicapului fizic vizibil, preda cu o pasiune greu de imaginat matematica. Fiecare lecție părea a fi ultima din viața ei. În cele 50 de minute reușea să aibă cel puțin un dialog cu fiecare elev din clasă, și eram vreo 28. Demonstra teoreme, repeta formule, exemplifica, era pasională… dar nu ne transmitea nimic. Era ca un violonist care cântă perfect, dar fără acel sunet secund indispensabil pentru orice interpretare memorabilă, un fel de Gidon Kremer al matematicii gimnaziale. Relația mea cu Coco, în cei patru ani de gimnaziu, va fi dificilă, haotică și veșnic imprevizibilă. Nici astăzi nu știu exact dacă am urât-o sau am iubit-o, dar cu siguranță îi port un respect ciudat și știu sigur că a avut o influență deosebită în viața mea. Munca depusă de Coco mă impresiona, dar rezultatul ei era decepționant. Îmi dau seama că e ca și cum v-aș spune că sunt impresionat de Șolohov pentru că a luat Premiul Nobel, dar nu dau doi bani pe romanul Donul liniștit…
În ianuarie 1973 m-am dus la Coco și i-am spus că vreau să mă înscriu la olimpiada de matematică, nu pentru că îmi place matematica, chiar urăsc să fac probleme și exercițîi, ci pentru că așa vrea tata . „Tata mi-a spus că sunt 10 000 de copii mai buni ca mine, eu nu cred asta, drept care o să mă duc la olimpiada de matematică să-i cunosc și să-mi măsor puterile cu ei: prin urmare, ce-ar trebui să fac ca să câștig olimpiada?“
Coco n-a înțeles nimic din problema mea cu tata, dar mi-a dat cartea cu probleme de geometrie a lui Țițeica și zece numere din Gazeta matematică seria B, ca să fac exerciții pentru clasa a cincea. M-am întors la ea peste o săptămână, cerându-i o carte în care să fie demonstrate formulele, pentru că nu reușeam să memorez nici una. În aceeași zi, Coco a pierdut trei ore după școală ca să-mi explice logic cum se deduc formulele. Astfel m-am putut întoarce acasă și, spre surprinderea mea, am reușit să fac din prima, fără mare efort, o droaie de probleme și exercițîi care până atunci mi se păruseră inaccesibile. Gazeta matematică a fost o altă afacere bună: conținea probleme de perspicacitate și reușeam să le rezolv, bucurându-mă în același timp de fiecare soluție. Am început chiar să trimit revistei rezolvări prin poștă, iar câteva mi-au fost publicate. Am rămas impresionat că cineva le citea și aprecia munca mea. La nici măcar șase luni după aceea, am propus o problemă inventată de mine și mi-au publicat-o − a fost una dintre cele mai frumoase zile din viața mea. Tata și mama nu dădeau doi bani pe judecățile mele, dar se găsise cineva care să le ia în serios. Mi-am adus aminte de acea zi peste ani, în 2005, când am intrat acționar la Hotnews doar ca să am unde să-mi public ideile fără ca cineva să le cenzureze.
În martie 1973 au început concursurile de matematică. La faza pe școală și pe oraș, am obținut punctajul maxim și astfel am ajuns la ultima fază pentru clasa a cincea, faza pe județ, Oltenița fiind în județul Ilfov. Concursul s-a ținut la Liceul Agricol din Brănești într-o duminică rece de la începutul lui aprilie. M-am trezit cu noapte-n cap, la cinci. Tata era deja pregătit, încălzise și Fiatul cu care urma să mă ducă la concurs. Era ciufut, bombănea că suntem în întârziere, iar mie mi se lipeau pleoapele. Pe drum, nici un cuvânt de încurajare, iar la intrarea în liceu nici măcar inofensiva urare de succes. „Ai grijă“, atât am auzit.
Băncile de la Brănești erau pe dimensiunea elevilor de liceu; eu, fiind foarte mic, nu ajungeam cu picioarele până la podea. Drept urmare, le-am bălăngănit zgomotos timp de trei ore, spre disperarea supraveghetorilor, care mi-au atras atenția cu asprime că ar putea să mă dea afară din concurs. Subiectele nu mi s-au mai părut ușoare. Prima problemă era o aplicație banală a metodei reducerii la absurd, dar Coco nu apucase să mă învețe reducerea la absurd, nu fusese suficient timp. Reducerea la absurd este cea mai mare găselniță a logicii matematice, oricine o folosește în viața de zi cu zi are un surplus de coerență și de intuiție. Nereușind s-o aplic repede, am trecut mai departe, am rezolvat celelalte patru probleme și, după fiecare succes, am revenit la prima: dar nimic, nici o sclipire, nu știam de unde s-o apuc. Am ieșit din sală supărat și cu o singură idee: că mai am doar șansa ca nici ceilalți să nu fi rezolvat prima problemă.
În curte, cu ceilalți copii, visul primului loc s-a evaporat brusc: toți au decretat că prima problemă fusese cea mai ușoară. Grele erau considerate ultimele două probleme. Oare de ce? Eu dădusem soluții − să fi greșit și la acele probleme? Toată lumea vorbea de problema cu musca, părinții erau revoltați de cât fusese de grea, iar unul dintre ei, profesor de matematică la liceu, afirma că se poate rezolva doar cu serii, și asta abia în clasa a XI-a. Problema cu musca suna așa: Între București și Pitești sunt 100 km. În același timp, din București și din Pitești pleacă pe aceeași linie, unul spre celălalt, două trenuri cu viteza de 50 km/h fiecare. Odată cu trenul din București pleacă și o muscă având viteza de 70km/h, care depășește primul tren, întâlnește al doilea tren, se întoarce, întâlnește din nou primul tren, se întoarce și tot așa, până când trenurile se întâlnesc și musca moare. Câți km a zburat musca?
Cum musca schimbase de o infinitate de ori sensul de parcurs, toată lumea spunea că e imposibil ca un copil de clasa a cincea să calculeze distanța pe care o parcursese. În timp ce toți cei îngrămădiți în curte își dădeau cu părerea și ajunseseră deja să-l înjure pe inspectorul-sef pe județ, ba chiar și pe ministrul învățământului, eu, cu jumătate de gură, am zis: „E foarte simplă, eu am făcut-o… Musca zboară până moare, deci până se întâlnesc trenurile. Cum trenurile se întâlnesc după o oră, musca zboară o oră; și cum viteza muștei e 70 km/h, musca a zburat 70 de km, nu-i așa?“ S-a făcut brusc liniște. Simplitatea soluției era dezarmantă. Pentru mine a fost primul moment de fericire pe care-l trăisem până atunci.
M-am dus să-l caut pe tata și să-mi declar victoria. Tata aștepta, cuminte, în mașină, cu paltonul pe el și cu motorul oprit, deși afară erau puține grade peste zero. I-am turuit povestea cu musca și mai ales m-am lăudat cu soluția pe care o găsisem. Mi-a răspuns telegrafic, cu o întrebare pe care nu voiam s-o aud atunci:
− Ai făcut toate problemele?
− Nu, doar patru din cinci.
− Mă așteptam. Hai, urcă în mașină, să mergem.
Ne-am întors acasă fără să mai vorbim pe drum despre concurs.
( va urma)

Sankt Moritz, 11 mai 2014

Marea Spovedanie (Partea a III-a)

Știam că problema cu musca era de 3 puncte, iar prima, pe care nu o făcusem, de 4 puncte, așa că nu aveam cum să iau mai mult de 16 puncte (la olimpiade punctajul maxim era 20). Eram convins că toți cei din curte vor avea 17 puncte, iar eu doar 16. După cum se lăudaseră la ieșire, îmi rămânea doar șansa ultimului loc; gândindu-mă ce-o să spună tata, eram îngrozit. La o săptămână, au sosit în școală rezultatele: un singur loc unu cu 17 puncte, un băiat din Urziceni, astăzi un fizician cunoscut în Marea Britanie, și un singur loc doi, eu, cu 16 puncte.
M-am dus fericit acasă, pregătit să mă laud că nu există 10 000 de copii mai buni decât mine, ci doar cel mult 80, pentru că România avea 40 de județe. Speram ca acest argument să funcționeze pentru a fi lăsat să-mi scriu elucubrațiile literare în loc să rezolv probleme la matematică. Succesul repurtat la Brănești nu mă făcuse să-mi placă materia asta. Tata mi-a explicat că județul Ilfov e cel mai slab în clasamentul rezultatelor școlare, și deci există în continuare 10 000 de copii mai deștepți decât mine, ba mai rău, dacă nu reușisem să câștig la Ilfov cu siguranță nu aveam nici o șansă pe plan național. Prima olimpiada națională se organiza atunci abia în clasa a IX-a, la liceu, deci mai aveam trei ani de muncă asiduă ca să pot face față cât de cât concurenței acerbe a celor 10 000 de genii… Am încercat să-i aduc contraargumentul că subiectele au fost aceleași în toate județele și că luasem totuși 16 puncte din 20, dar tata o ținea pe-a lui, așa că am renunțat și m-am retras în camera mea. I-am promis însă că mă voi duce și anii următori la olimpiada de matematică, până voi ajunge la faza națională și o să-i pot demonstra că nu sunt 10 000 mai buni decât mine...
O promisiune era literă de lege în familia Sima, așa hotărâse tata. Drept urmare, de atunci și până când aveam să fac 18 ani, olimpiada de matematică va deveni evenimentul anului în viața mea. Deși Coco m-a lăudat în față clasei și chiar mi-a dat o diplomă în „careul“ întregii școli, faptul că tata era veșnic nemulțumit conta mult mai mult pentru mine și aveam ambiția să-i dovedesc într-o zi că se înșală în privința mea. Nu vreau să-mi demonizez tatăl, însă relația noastră a fost mereu plină de scântei. Am totuși și multe amintiri plăcute cu el. Tata m-a luat în toate concediile și mi-a arătat toată țara, în lung și-n lat, nu există oraș din România pe care să nu-l fi văzut până în 1980. Era însă un despot. Trebuia să citesc ce-mi dădea el, trebuia să ascult muzica lui, trebuia să învăț capitalele tuturor statelor lumii și alte prostii, de parcă m-aș fi pregătit pentru un concurs de tipul „Vrei să fii milionar”, nu pentru viață. Când am tăiat cordonul ombilical care mă lega de tata, nu de mama, și am plecat la armată, abia atunci am realizat că lumea de-afară nu ascultă Wagner nonstop, nu cântă la pian, n-a citit clasicii ruși din scoarță-n scoarță, dar… reușește să supraviețuiască. În schimb, eu aveam să fiu total bulversat în primii ani de facultate, rămas singur în București fără să știu să trăiesc și mai ales fără să știu să mă bucur de nimicurile vieții.
Până la 20 de ani n-am fost în nici o tabără sau vacanță de unul singur, am avut mereu program. Schimbarea mea, ca om, la 20 de ani va fi brutală și mai ales rebelă. Tata va deveni atunci cel mai mare dușman al meu. Bunicul, Ion Sima, fusese un patriarh și îi predase ștafeta fiului − care devenise, prin exces de zel, un patriarh încă mai autoritar decât el. Mama, săraca, nu avea niciodată nici un cuvânt de spus: era sosia feminină a tatei, era vătaful moșiei lui Ionel Emilian Florian Sima. Norocul meu și al mamei a fost că tata se întorcea târziu de la serviciu, altfel cred că am fi ascultat încontinuu Wagner sau Mahler (Simfonia a opta) și am fi recitit fără încetare În căutarea timpului pierdut. Duminicile aveam voie să iau în camera mea pick-up-ul și, pentru a-i face în ciuda tatei, puneam Paganini, Mendelssohn, Verdi, Bellini. O dată am pus de vreo sută de ori „Casta Diva”, cu Maria Callas, la volum maxim; n-a protestat, era ziua mea și puteam să fac ce voiam. După ce am intrat la facultate, îmi permiteam „să-l nenorocesc” cu muzică progresivă, obligându-l să asculte, tot la volum maxim, Pink Floyd, Genesis sau Deep Purple.
Ciudat era că tata se metamorfoza complet în societate, devenea carismatic, avea umor, era mai mult decât tolerant și toți îl plăceau nespus. Acasă redevenea închis, încruntat, ursuz. Cred că ar fi putut fi un spion desăvârșit, era omul cu o mie de fețe, în funcție de împrejurări și de persoanele din jur. Când eram asistent la Catedra de matematică în Politehnică, reușea să se ducă la masă cu colegii mei de catedră, ba chiar și cu iubitele mele, și să afle tot ceea ce încercasem eu să-i ascund din frondă și ca să mă răzbun pentru chinurile copilăriei. Toate iubitele mele l-au adorat, uneori mă întrebam dacă nu cumva s-au îndrăgostit de tata, nu de mine.
Să revenim însă în 1973. Anul următor, în clasa a șasea, am ajuns din nou la faza pe județ a olimpiadei de matematică; însă inspectoratul a anunțat greșit data concursului și m-am trezit că acesta avusese loc fără mine. Am plâns o zi întreagă. În clasa a șaptea și într-a opta am reușit să ies pe locul I, o dată singur și altă dată cu același punctaj ca Marius, băiatul de la Urziceni. Aveam, oricum, tot 10 000 de copii înaintea mea, dar începuse să-mi placă matematica. Lucram de plăcere două-trei ore pe zi, trimiteam probleme la Gazetă și citeam deja foarte multă teorie. Cu Coco nu mă mai certăm, semnaserăm un armistițiu: ea mă lăsa să fac ce vreau în orele de matematică (depășisem nivelul școlar), iar eu nu mă mai băgăm în vorbă și mai ales nu mai fluturam mâna pe sus, ca să arăt că știu o soluție mai simplă sau mai frumoasă la vreo problemă. Totuși rămăsesem elevul ei preferat și, după ore, Coco avea grijă să-mi mai dea niște probleme de rezolvat acasă sau să mă întrebe ce mai citeam și ce mai rezolvam. Îmi plăceau mult aceste lecții de după școală: nu erau meditații, erau discuții de la egal la egal, Coco mă trata ca pe un coleg de catedră, nu ca pe un elev, și eram foarte mândru de asta. Deși foarte dură, Coco făcea exact ceea ce nu făcea tata și îmi doream eu.
În ciuda faptului că nimeni nu dorea să trăiască la Oltenița, nivelul intelectual al orașului nu a fost niciodată scăzut, dimpotrivă. În anii ‘70 Ceaușescu blocase repartițiile în orașele mari, iar Bucureștiul ajunsese ermetic închis pentru toți tinerii absolvenți universitari. Oltenița, aflată la mică distanță de capitală, a devenit astfel refugiul studenților eminenți. Medici, profesori, juriști și-au făcut din stagiul de trei ani la Oltenița trambulina revenirii în București. O călătorie cu trenul de navetiști putea deveni un seminar cultural remarcabil. La toate repartițiile din Universitatea București, posturile de la Oltenița erau cele mai vânate. Mulți șefi de promoție și-au început cariera didactică la școlile generale și la liceul Sahia din oraș. Tata a intuit perfect potențialul tinerilor premianți care veneau și plecau din trei în trei ani și a tras ceva sfori, astfel încât toți nou-veniții să predea și la clasa mea.
Am amintiri cu fiecare dintre ei. Cum se schimbau destul de des, tristețea ce mă cuprindea când trebuia să plece câte unul era repede estompată de bucuria sosirii noului profesor, mereu tânăr și entuziast și având atâtea lucruri noi de spus. Erau îndeajuns de diferiți încât să am acum impresia că am avut norocul unei școli „multiculturale”. Foarte des, profesorii mai în vârstă, localnici, le puneau piedici serioase acestor tineri, simțind în ceafa suflul amenințător al concurenței care-i scotea din letargia tipică micilor târguri de provincie.
Am început să învăț franceză la 3 ani cu doamna Barbu, o profesoară de modă veche, parcă desprinsă din cartea lui Grigore Băjenaru Cișmigiu & Comp., care a reușit să mă învețe regulă lui si conditionnel înainte de-a ști să scriu, în mod natural și fără efort. Peste cinci ani a apărut însă o tânără de 23 de ani, Mioara Panaitescu, șefă de promoție la Pitar Moș, care m-a făcut să iubesc limba și cultura franceză. Am descoperit împreună cu ea lumea lui Jules Verne și mai ales muzica lui Piaf, Aznavour și Brel. În acel moment m-am bucurat că studiam pianul și am descoperit, spre disperarea profesorului Panican, că există și alte armonii decât plictisitoarele exerciții Czerny. Milord, La Bohème sau Ne me quitte pas distonau șocant cu peisajul destul de sumbru al muzicii familiale. Mioara m-a făcut să citesc și să gândesc totul în franceză − franceza ajungând astfel a doua mea limba maternă. La 12 ani m-am despărțit de ea cu lacrimi în ochi, devenise pentru mine o soră mai mare.
A apărut însă apoi Viky Rădulescu, o roșcată rubensiana fascinată de Verlaine și Rimbaud. Casa noastră era încălzită cu sobe de teracota pe care se coceau în fiecare iarna mere. Parcă simt și acum mirosul de măr copt amestecat cu vocea cristalină a lui Viky, recitând: Oisive jeunesse / À tout asservie / Par délicatesse / J’ai perdu ma vie. De multe ori Viky rata intenționat trenul de navetiști spre București și era obligată să rămână la Oltenița. Lecțiile de franceză se prelungeau astfel și după cină, și eu îi eliberăm bucuros camera mea, ca să înnopteze la noi. Viky a fost câțiva ani buni un fel de membru sezonier al familiei noastre. Tot ea m-a dus pentru prima oară, la București, la Biblioteca franceză de pe Bulevardul Dacia, căreia i-am rămas credincios până la sfârșitul facultății. In facultate, pentru a-mi justifica frecventa prezență pe teritoriul francez (biblioteca era pe atunci în sediul ambasadei) atrebuit deseori sa dau declaratii la BOB al PCR.
Orele de franceză cu Viky nu mi-au părut niciodată o corvoadă, dimpotrivă, erau o mare bucurie în viața mea cotidiană destul de aglomerată și plină de sarcini. După ce a plecat și ea, a apărut Geta Podocea. Geta era de principiul că franceza trebuie studiată temeinic, făcând analize pe text, multă gramatică și mai ales retroversiuni. Cu eforturi uriașe am reușit să traduc din română în franceză Colomba lui Prosper Mérimée și Mizerabilii lui Hugo, care a rămas marele meu exploit în materie de retroversiune. Eram deja la liceu și matematică devenise pasiunea mea, timpul nu prea îmi prisosea în acea perioadă.
Tot în școala generală, în clasa a șaptea, când se făcea istoria modernă, am cunoscut o tânără profesoară care a rămas până astăzi cel mai fascinant povestitor din viața mea. Ca să prindă trenul de navetiști spre București, direcția școlii îi permisese să înceapă orele la 12, și nu la 13, cum se obișnuia în ciclul gimnazial. Eu am profitat de asta și veneam cu o oră mai devreme la școală ca să ascult și povești din alte clase. Istoria antică se studia în clasa a cincea, cea a Evului Mediu într-a șasea, iar istoria României în clasa a opta. Deși nu-mi aduc aminte cum o chema, parcă-i văd și azi ochii albaștri și triști și îi aud vocea caldă povestind, ca și cum s-ar fi aflat acolo, despre greșelile lui Napoleon la Leipzig sau vitejia lui Petru cel Mare la Poltava. Semăna frapant cu Julie Cristie, sau poate cu Lara din romanul lui Pasternak Dr. Jivago, pe care chiar ea mi l-a dat să-l citesc în clasa a șaptea. Bineînțeles, Pasternak era interzis în România acelor vremuri. Revoluția Rusă și nașterea URSS-ului erau subiecte tabu la mine în familie. Tata făcuse școala în perioada stalinistă și, cum nu voia să-mi spună varianta măsluită de comuniști, evita subiectul. Bunicul (care nu avea decât frica lui Dumnezeu), proaspăt întors de la Canal, era ținut departe de mine ca nu cumva să-i repet poveștile la școală și astfel să adaug alte file negre la dosar. Singura mea sursa de informare neinfestata era de obicei enciclopedia Larousse. Lecția de istorie despre Revoluția Rusă povestita cu lux de amănunte de Julie (așa îi voi spune de vreme ce nu reușesc să-mi aduc aminte numele ei) a fost pentru mine o revelație. Țin minte că i-am pus multe întrebări și n-am primit nici un răspuns evaziv. La puțin timp după aceea mi-a împrumutat cartea lui Pasternak în franceză, pe care am devorat-o într-o zi. Lara, eroina romanului, a fost prima mea dragoste de copil.
Poveștile lui Julie m-au salvat dintr-o situație dificilă acum patru ani, într-o emisiune de la Realitatea TV moderată de Andreea Cretzulescu. Eram cu ministrul liberal al învățământului, domnul Anton Anton, și cu ministrul muncii din perioada Năstase, Alexandru Athanasiu. Se discuta despre salariile mici ale profesorilor din învățământul preuniversitar. Am protestat, spunând că mai bine de jumătate dintre profesorii de matematică de liceu din București nu știu să demonstreze teorema lui Pitagora. Ministrul Anton a protestat la rândul lui, declarând că până și lui, care e doar inginer, îi reușește o astfel de demonstrație. Enervat, l-am rugat s-o facă. A început și s-a blocat. I-am terminat raționamentul în două rânduri, reafirmând că, având o astfel de pregătire, profesorii de matematică ar trebui plătiți doar ca să nu vină la școală. Athanasiu a sărit ca ars și mi-a zis că mi-e ușor, ca matematician, să umilesc miniștri și profesori, dar ce-ar fi dacă el m-ar întreba despre bătălia de la Mohacs? I-am răspuns sec: 1526, Soliman Magnificul îl înfrânge pe Ludovic II, regele Ungariei, după care Ungaria rămâne împărțită vreme de peste un secol. Nu uitasem poveștile lui Julie.

(va urma)

14 comentarii :

Riddick spunea...

Cristian Sima: "P.S. Dacă de luni nu voi mai posta, folosiţi ce am scris mai sus ca epitaf."

http://riddickro.blogspot.ro/2014/05/ps-daca-de-luni-nu-voi-mai-posta.html

niku_elektriku spunea...

e fascinant sau pamblicar personagiul asta???

Riddick spunea...

Nu-mi dau seama încă. Să vedem dacă va veni cu ceva consistent, deocamdată e doar abureală. ;-)

Crystal Clear spunea...

"pamblicar"

Riddick spunea...

Sunt curios când o ajunge la perioada 1995-2000, şi după.

Crystal Clear spunea...

psiho-pat

Riddick spunea...

"To be continued" / "A suivre"

Marea Spovedanie 12

Marea Spovedanie 11

Marea Spovedanie 10

Marea Spovedanie 9

Marea Spovedanie 8 (NOU)

Marea Spovedanie 7

Marea Spovedanie 6

Marea Spovedanie 5

Marea Spovedanie 4

Marea Spovedanie 3

Marea Spovedanie 2

Marea Spovedanie 1

Crystal Clear spunea...

Colaboraţionist

Riddick spunea...

Da, bineînţeles. Face anumite jocuri chiar şi acum.

Crystal Clear spunea...

Da,

Riddick spunea...



Marea Spovedanie 15 (Euro…de la nastere pina la funeralii)

Marea Spovedanie 14 

Marea Spovedanie 13 Armata

Riddick spunea...

Marea Spovedanie 19…..cu dedicatie lui Mos Craciun

Marea Spovedanie 18

Marea Spovedanie 17 Universitatea

Marea Spovedanie 16 (euro de la nastere pina la…funeralii)

Riddick spunea...


Marea Spovedanie 22

Marea Spovedanie 21

Marea Spovedanie 20

Riddick spunea...



http://mareaspovedanie.wordpress.com/


Marea Spovedanie 25 intermezzo

Marea Spovedanie 24

Marea Spovedanie 23


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO:

Radu Carp, 2012: "Iar pentru a pune această întrebare în contextul României de azi, dincolo de problema naţională sau cea a păstrării Tradiţiei şi a religiei, nu cumva orice structură federală ar conveni unui stat care, oricum am lua-o, se află şi se va afla la periferia geografică a Europei ? O Românie parte a unui stat federal care să aibă aceeaşi pondere cu orice alt stat membru… ar fi sau nu în interesul naţional ? Ori este cumva în interesul naţional să menţinem aceeaşi elită birocratică necompetitivă care se auto-regenerează tocmai pentru că ne aflăm la periferie şi undele de şoc ale unui model mai eficient de organizare nu mai sunt aproape deloc resimţite ? Suveranitatea pe care unii dintre noi sunt gata să o apere cu preţul vieţii nu este nimic altceva decât un concept determinat istoric, născut pentru a legitima modelul statului centralizat împotriva unor ameninţări externe şi contestări interne".

Postări populare (nu P.P.E. !):