Mascaradă abjectă. Sistemul l-a impus (prin Dragnea) pe Mihai Tudose, trecut prin filieră SUA-NATO-SRI-MApN. Apartenenţa lui Tudose la PSD este mai degrabă un detaliu birocratic, iar faptul că partidul (şi aliatul ALDE) acceptă aşa ceva arată precaritatea mediului politic şi chiar a existenţei statale a României.

© my angry rants


31 martie 2013

Mişcarea Populară nu va apărea !


Cum ar putea să apară o Mişcare Populară care să asiste neputincioasă la cvasidemantelarea statului unitar român prin perdeaua de fum a regionalizării, care, se spune, va optimiza performanţele economice ale fiecărui segment (desprins din întreg)?

Discuţia actuală despre dreapta politică de la noi vine atât de târziu, încât, în mod normal, nici nu ar trebui luată în seamă, dacă ea n-ar fi, se pare, pe agenda politică a statului. Căci e clar că o parte cel puţin a statului român doreşte ca viaţa noastră politică să fie împărţită, canonic-occidentaliceşte, în Dreapta şi Stânga.

Ca un fel de Yin şi Yang al vieţii politice, ca diada antagonică a lui Carl Schmitt amic-inamic, Dreapta şi Stânga ar fi, vezi Doamne, o cale de însănătoşire a vieţii noastre politice, de „predictibilizare” a ei, de limpezire etc. Nimic mai fals decât această nouă formă fără fond, mascată acum de o Mişcare Populară care, se vede de departe, nu e nici Mişcare şi nu e nici Populară. Nu e mişcare pentru că a fost pregătită de mult (o recunoaşte chiar Traian Băsescu, o spun actele ei de naştere, certificatul de botez care e vechi) şi nu e nici nici populară, pentru că e „populată” de consilierii fideli ai lui Traian Băsescu de la Cotroceni, unii dintre ei cu state vechi de funcţiune la stânga cea mai de stânga. Nu are rost să dăm exemple, ele se ştiu pe dinafară.


Dreapta românească are două direcţii mari: una occidentalizantă, cealaltă naţională şi tradiţionalistă. Una proeuropeană, alta mai degrabă eurosceptică. Una a oamenilor de afaceri, alta a oamenilor apropiaţi de Biserică şi săraci. Prin urmare, Dreapta e străbătută de multe alte mici subcurente, care circulă la fel de bine şi la Stânga. Şi USL-ul are euroscepticii lui (oho! ), şi oamenii lui credincioşi, şi naţionalişti şi cosmopoliţi, şi oameni săraci şi cinstiţi, şi oameni bogaţi...Dreapta şi Stânga nu pot reprezenta, prin urmare, definiţiile ultime ale părţilor ce compun viaţa noastră politică. Într-o Românie încă pe jumătate rurală şi pe sfert „mahalagistă”, tema ideologică e un lux şi o pierdere de timp. Ea ar trebui „tradusă” altfel, pe înţelesul omului de rând. Dan Diaconescu a înţeles până la un punct acest lucru şi a scos de la lacra istoriei vechii „ciocoi”. Dinu Săraru scria încă de acum câţiva ani un roman care-l relua pe maestrul Nicolae Filimon, „Ciocoii noi cu bodyguard”. Ceea ce lipseşte Dreptei de la noi este credibilitatea, în aceeaşi măsură ca şi Stângii.

Statul român are mare grijă să tocmească mişcări cu aparenţă populară, dar nu ridică un deget pentru a-şi apăra oamenii de caracter. Un exemplu: Radu Golban. Faptul că la televiziunea de buzunar a lui Dan Diaconescu a apărut în mai multe rânduri acest economist cu bune referinţe clasice şi curaj, care e convins că Germania are datorii istorice faţă de România şi care acum este scos de la Universitatea de Vest, se pare, nu fără legătură cu acele afirmaţii, ne previne că România nu este un stat în care politica să urmeze calea firească. Acelaşi Golban îi reproşa atitudinea slugarnică faţă de oficialii germani lui Cristian Diaconescu (atunci, ministru de externe), de faţă fiind la o recepţie la care problema datoriilor Germaniei faţă de noi a fost trasă sub preş...Când aceste probleme vor fi abordate de oamenii politici cu zâmbetul pe buze, diplomatic, dar vor fi abordate, atunci vom putea vorbi despre o dreaptă sau o mişcare naţională. Până atunci, vom vorbi despre o Românie nedreaptă şi anaţională. De ce a apărut, totuşi, această nouă temă, brusc, şi care e contextul ei, care sunt semnificaţiile şi ce urmări poate avea?

Tema dreptei a apărut, la nivel oficial, ca urmare a dezastrului PDL-ului de la alegerile din noiembrie. Traian Băsescu avea de mult (încă dinainte de alegeri) semnale că PDL-ul nu mai are forţa să mobilizeze speranţele mulţimii. Prin urmare, şi-a pregătit o linie de continuitate, o barcă de salvare în caz de dezastru. Şi dezastrul a venit, irepresibil.

Victoria USL-ului a fost atât de amară şi de decisivă încât PDL-ul a fost la un pas de a se dezintegra, la Convenţia din 23 martie. „Împăcarea” Blaga-Udrea aproape că nu mai contează. Tot ceea ce s-a întâmplat acolo arată că PDL-ul e departe de forţa unui partid. E mai degrabă un fost partid. De fapt, ideea reconstrucţiei dreptei este mai veche şi animă de mult spiritele autentic de dreapta din această ţară. Desigur, când spui „dreapta” te gândeşti la toate gradele ei. De la dreapta occidentalizantă reprezentată de Cristian Preda sau Adrian Papahagi, Sever Voinescu şi Monica Macovei (s-a văzut ce puţină audienţă au aceşti oameni în târgul Bucureştilor – asta este o discuţie care ar merita purtată separat), plus mulţi alţii mai mult sau mai puţin vizibili, până la dreapta creştină naţională, fără accente naţionaliste (din zona extrem de largă a Bisericii, cu tot cu oameni din aria revistelor apropiate de spiritul acesteia – Lumea Credinţei, Rost etc.), şi mai departe la dreapta naţionalistă, vag legionaroidă, care însă reprezintă o pondere superficială. Nu ar fi de neglijat dreapta accentuat ortodoxistă (pentru care, spre exemplu, integrarea în spaţiul Schengen ar fi un blestem de la Dumnezeu!). În fine, tot un soi de dreaptă, mai la zi, o reprezintă şi cea care are ca expresie PNL-ul actual, în care intră destui oameni de afaceri ce se consideră tradiţional de dreapta, unii naţionalişti, alţii cosmopoliţi, unii apropiaţi, alţii mai puţin de Biserică. De dreapta trebuie să fie şi fraţii Creştin, de exemplu, deşi ei nu se văd în politică...Cum de dreapta este şi un personaj extrem de cuceritor în postura sa singulară, ca Mircea Platon, care declara, superb, că ţine la România „neintegrată”, adică la aceea de dinainte de 2007, România în care bunicul său din Moldova, deposedat de comunişti de pământ, a trăit printre pomii din livadă şi cu ajutorul lor cu conştiinţa curată! Toţi aceşti oameni sunt de dreapta...şi tocmai de aceea e greu ca ei să fie „unificaţi”. Mai demult, când „dreapta” putea fi sau PDL-ul lui Băsescu, sau PNL-ul lui Antonescu, Cristian Bădiliţă, criticându-l pe Toader Paleologu, cu care era, de altfel, bun prieten, spunea: ce să faci cu Băsescu la dreapta, când îl ai deja pe Antonescu?

Dar Forţa d-lui MRU, dar PNŢ-ul d-lui Pavelescu nu sunt tot la dreapta, ca şi Noua Republică a lui Mihail Neamţu?

Toţi aceşti oameni se declară de dreapta, dar cine să-i adune împreună, şi, mai ales, în ce direcţie? Aici lucrurile se despart iremediabil. Toţi cei care nu joacă sau nu au jucat cartea politică sunt împotriva oricărei formulări unilaterale. Şi e firesc. Dreapta nu are un singur punct cardinal. Sau, dacă este, acela se numeşte Tradiţie.

Dar Dreapta nu poate fi cu (tot) Occidentul. Sau nu poate fi cu acel Occident care se lasă finanţat de Muammar Gaddafi, după care îi trimite avioanele pe cap! Dreapta nu poate fi cu acel Occident care deschide porţile pentru medici şi specialişti IT, dar ne torpilează zilnic cu imaginea ţiganilor ce spală parbrize sau sparg bancomate. Nici cu acel Occident care a încurajat şi finanţat dezindustrializarea României, iar acum ne şantajează cu instrumentarul MCV. O astfel de Românie, decapitată politic, nu poate naşte o Mişcare de Dreapta. Dreapta nu poate să nu vadă că revoluţiile arabe sunt încercări de a mai salva ce se mai poate salva din fostul imperiu colonial african în faţa invaziei Chinei. Din această perspectivă, Dreapta e de partea Rusiei, care apără un regim sirian pe nedrept atacat de Occident. Dreapta nu poate să nu vadă că în America planurile de susţinere a scutului de la Deveselu sunt „discutabile”, pe acest fond Rusia ridicând grav de tot tonul la România aflată...sub scut. Aceeaşi Dreaptă nu poate avea la inimă o Rusie care nu cedează un pas în Basarabia, dimpotrivă, simţind că lucrurile se pot schimba, cheamă cazacii în Sudul Basarabiei şi face manevre militare în Marea Neagră. Cum ar putea să apară o Mişcare Populară care să asiste neputincioasă la cvasidemantelarea statului unitar român prin perdeaua de fum a regionalizării, care, se spune, va optimiza performanţele economice ale fiecărui segment (desprins din întreg)?

„Orice constituţie scrisă este nulă”, spunea Joseph de Maistre. Politica statului român actual, politica pe hârtie, nu face doi bani. Nu avem tăria să trecem dincolo de „statul de hârtie” spre statul real. Şi nu avem tăria să spunem lucrurilor pe nume. Asta ne va costa în curând o adevărată Mişcare Populară. Dar ea nu va mai putea fi canalizată...De obicei, în istoria noastră, astfel de mişcări au venit după dezastre istorice. Să sperăm că o adevărată Mişcare Populară nu va apărea!

3 comentarii :

Riddick spunea...

MP = Băseum (Băse's Museum/Mausoleum).

Anonim spunea...

Readuc in discutie faza aceea memorabila "romani va ordon treceti Prutul" rostita de Base intr-un interviu. Cred ca pe atunci era in plan DISTRUGEREA "DREPTEI". Ca dincolo de Prut nu mai e decit interese obscure pe un teren minat cind de UCRAINIENI cind de Rusi. In articol sunt amintiti si legionari. Pe semne cei SIMISTI. Eu cintaresc bine vorbele lor dar mai ales actiunile desfasurate in teren la PALATELE TIGANESTI. TRAITI BINE.

Riddick spunea...

Nu mai reţin momentul respectiv, dar îmi pot face o idee.


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Horia-Roman Patapievici, 2009: "Ei bine, teza mea este că Parlamentul European, care funcţionează mai degrabă ca un club de influenţare şi de lobbying decât ca un parlament obişnuit, e chemat să joace, pentru viitor, rolul corpului politic absent. Rolul său îmi pare a fi acela de a forma o comunitate politică provizorie, în vederea realizării treptate a comunităţii politice permanente, care, în proiect, ar fi demosul european. Parlamentul European este, prin urmare, un fel de corp politic european avant la lettre: în el, aşa zicând, se experimentează in vitro poporul politic european".

Postări populare (nu P.P.E. !):