Dacă "a existat unanimitate", de ce nu au căutat s-o marcheze prin referendumuri?

Şi înainte de aderarea la UE (din 2007), şi înainte de ratificarea Tratatului de la Lisabona (din 2008). Recunosc, aş fi votat DA pentru aderare, şi NU pentru tratat (de două ori NU în 2008, dacă se punea din nou şi prima întrebare).

Deutsche Welle:

Clivajul Est-Vest din politica românească

Care este adevărata sursă a disputelor din politica românească şi ce defineşte de fapt identitatea partidelor româneşti? Iată o întrebare care se va mai pune multă vreme de aici înainte.

Într-o analiză publicată în ziarul Adevărul, deputatul european Cristian Preda se întreabă dacă clivajul real din politica românească este definit de opţiunea europeană. În orice caz, el pare încredinţat că unanimitatea pro-europeană realizată în 1999 nu mai există şi că acel consens realizat după mai bine de un deceniu, în care scena politică fusese dominată de alternativa Est/Vest, a fost denunţat vara trecută. Simptomele acestei reorientări ar fi frecvenţa criticilor adresate Comisiei Europene şi nemulţumirea exprimată faţă de unele state membre în contextul problematicii Schengen.

Acest punct de vedere nu este singular, dimpotrivă este împărtăşit fără rezerve şi exprimat în multiple feluri de către toţi partizanii preşedintelui Traian Băsescu. Încă de pe atunci rivalitatea dintre preşedinte şi USL a fost explicată de o anumită grupare ca un clivaj între pro-occidentali şi rusofili şi în cele din urmă ca o regresiune dramatică la alternativa anilor 90: Rusia glasnost-ului sau Occidentul. 

• articolul lui Cristian Preda

Adrian Cioroianu :
 

Şi totuşi, Europa unită există – deşi nu toţi europenii votează (2009)

Într-o Uniune Europeană ce întârzie să-şi legifereze unitatea (din moment ce Tratatul de la Lisabona nu este ratificat de toate statele membre), într-o Uniune care nu are încă o politică externă comună şi nici o politică de securitate energetică (vezi diferenţele mari dintre state comunitare precum Italia, Germania, România sau Lituania în privinţa relaţiilor lor cu Rusia, de exemplu), într-o Uniune al cărui „euro-parlament” de la Bruxelles & Strasbourg nu prea se ştie cu ce se ocupă, lipsa unui entuziasm comunitar nu poate surprinde. În anul 2007, cu ocazia unei vizite a lui H.G. Pöttering (preşedintele Parlamentului European) în România, în numele MAE român am organizat un prânz în onoarea oaspetelui – la care au fost invitaţi mulţi dintre politicienii exponenţiali ai tuturor partidelor noastre parlamentare. Cu toţii i-am povestit dlui Pöttering cât de unanimă a fost dorinţa românilor de a adera la Uniune şi cât de mult ne-am bucurat, de la mic la mare. Zâmbind, acesta ne-a spus că nu e convins că această unanimitate ar trebui să ne entuziasmeze – cu atât mai mult cu cât nimeni nu poate garanta cât de reală era ea. Date fiind problemele ce or să apară în procesul de integrare, poate ar fi fost mai bine să ştiţi mai precis cine crede într-adevăr în Uniune şi cine nu – a spus, în rezumat, invitatul nostru. Şi cred că acest raţionament era corect. Poate o să-l înţelegem mai bine în următorii ani, în care e foarte posibil să apară şi la noi curente (politice sau intelectuale) care să pună problema în termeni mai tranşanţi: ce aduce Uniunea Europeană unui stat ca România? Beneficiile sunt mai mari decât constrângerile? Avantajele sunt superioare concesiilor? Personal, cred că răspunsul la astfel de întrebări este cert pozitiv. Dar nu exclud eventualitatea ca unii români să nu vadă lucrurile astfel – şi, mă tem, numărul lor va fi, în următorul deceniu, în creştere".