Radu Golban: Condamnaţi la euro

Cotidianul.ro 

Zilele trecute, BNR a declarat oficial că România va rata aderarea la euro în 2012. A rata această ţintă însă nu înseamnă că România ar putea să-şi menţină privilegiul unei monede proprii pe lungă durată. Integrarea europeană de după război înseamnă şi o deschidere a pieţelor europene, prin înlăturarea vămilor. Economii cu niveluri diferite de dezvoltare au căutat mereu protecţie, în mod firesc, în spatele vămii. Odată ce acestea au fost înlăturate, le-au mai rămas instrumentele monetare, în special cursul de schimb, care, prin deprecierea propriei monede, a avut un efect favorabil pentru exporturi şi în general pentru competitivitatea economică. Cursurile fixe, însă, în Eurosistem, au înlăturat şi acest ultim instrument de protecţionism. Ar putea fi posibil ca ţările mari în UE să fie beneficiarii acestui sistem? Recent s-au pronunţat critic asupra excedentului comercial german şi ministrul de Finanţe al Franţei, şi renumitul analist economic Martin Wolf de la „Financial Times”.

Dar care este elementul deficitar în acest angrenaj monetar? De unde provine legea acestei mecanici? Mecanismul Eurosistemului bazat pe cursuri fixe are la bază conceptul de integrare monetară al conducătorilor Băncii Centrale a Reichului Walther Funk şi Emil Puhl. Puhl a dezvoltat şi a favorizat un sistem de cliring multilateral între Germania şi ţările europene. Astfel, am putea chiar vorbi despre elemente comune specifice unei „mecanici a soldurilor” la nivelul zonei euro şi sistemul de cliring german. Walther Funk preciza că succesul unui sistem monetar european depinde, în primul rând, de practicarea unor cursuri de schimb fixe. El spunea că doar un comerţ european bazat pe cursuri fixe este în măsură să asigure Germaniei un excedent comercial, scutind economia germană de deprecierile valutare ale partenerilor comerciali. Totodată, Funk evidenţia că modelul de cursuri fixe reprezintă un pericol inflaţionist pentru Germania, fapt pentru care s-a impus necesitatea ca ţările partenere să adopte criteriile germane de stabilitate. Aceste criterii de stabilitate, care se regăsesc astăzi sub numele inofensiv de „criterii de la Maastricht”, se concretizează într-o gamă vastă de măsuri fiscale impuse guvernelor pentru a reduce inflaţia şi deficitul bugetar.

Atât în cadrul decontărilor prin cliring, cât şi în Eurosistem, instrumentele fiscale sunt elementele centrale de sterilizare monetară a unui excedent comercial german. Plecând de la deviza Băncii Centrale a Reichului (stabilitatea preţurilor şi salariilor germane este o ancoră bună pentru ţările asociate în cliring), Funk mai aprecia că o asemenea colaborare monetară este în măsură să predetermine creşterea preţurilor în ţările asociate, dar nu neapărat şi o creştere a nivelului de trai din aceste ţări. Continuând raţionamentul, Funk aprecia că astfel se asigura, pe o perioadă de timp nelimitată, o exclusivitate în aprovizionarea Germaniei cu materie primă şi produse agricole din sud-estul Europei. Creşterea nivelului preţurilor în ţările asociate în cliring, ca urmare a practicării unor preţuri favorabile Germaniei, a afectat considerabil economiile ţărilor partenere şi a deteriorat vechile relaţii comerciale. Reducerea competitivităţii economice a dus la o creştere a comerţului în cliring cu Germania, consolidând aşadar dependenţa de hegemon.

În această constelaţie, creşterea comerţului cu Germania (bazat, în special, pe exportul produselor agricole româneşti), comerţ finanţat indirect prin inflaţie, dar şi strategia de combatere a inflaţiei cu instrumente fiscale au asigurat o exploatare sistematică a ţării (şi în cazul României, instrumentele fiscale, îndeosebi elementele de fiscalitate indirectă, au permis o sterilizare monetară a excedentului comercial german).

În mod special ar trebui să ne intereseze care este efectul austerităţii asupra România pentru a analiza mai tranşant avantajele sau dezavantajele aderării la euro.

Situaţia României din ultimii ani se caracterizează printr-o creştere supraproporţională a consumului bazată pe credite, o productivitate scăzută, un sold negativ şi o liberalizare destul de recentă a contului de capital. Plecând de la aceste considerente, suntem tentaţi să apreciem că primordialitatea nu mai vizează doar momentul intrării în Eurosistem, ci şi consecinţele acestei decizii.

Liberalizarea contului de capital după demararea mecanismului de creştere dopat cu credite a asigurat „scurtcircuitarea” leului. Deoarece mecanismele de aderare la UEM intră în mişcare destul de repede după intrarea în UE, ţărilor membre noi le sunt „răpite” posibilităţile de finanţare a deficitului prin cursul de schimb sau prin rata dobânzii.

Deşi inflaţia este inevitabilă pentru o ţară în curs de dezvoltare, creşterea economică este frânată de constrângerile privind nivelul prea ridicat al ratei inflaţiei. Consecinţele aderării la Eurosistem în contextul acestui plan de acţiune coercitiv s-ar traduce prin dependenţă faţă de creditorii externi, creşterea preţurilor, reducerea competitivităţii, presiunea asupra salariilor, absenţa transferurilor de tehnologie etc. În consecinţă, nimic nu ne împiedică să apreciem faptul că, din punct de vedere financiar, între excedentele comerciale germane din zilele noastre şi excedentele rezultate în urma derulării operaţiunilor de cliring nu există nicio diferenţă. Totodată, creşterilor de preţuri din ţările asociate nu le-a corespuns o creştere comparabilă a preţurilor la nivelul Germaniei. Concret, ce observăm în Eurosistem? În ultimii ani, creşterea preţurilor în ţări precum Grecia, Irlanda, Spania, Portugalia, România a redus competitivitatea economică şi a deteriorat balanţele comerciale ale acestor ţări.

Acest efect este indus, indirect, şi de o depreciere reală a preţurilor germane, care sporeşte competitivitatea firmelor germane, constituind un element central în contextul crizei actuale. Extinderea comerţului german intracomunitar a generat un excedent comercial german. Administraţia monetară a Reichului nu a intenţionat o uniune monetară bazată pe marca imperială, deoarece nu putea combate eficient pericolul inflaţionist. Modelul Eurosistemului este tributar modelului german, deoarece nici acesta nu este fundamentat pe modelul unei uniuni monetare bazate pe substituţie, ci pe fuziune. Actuala arhitectură a Eurosistemului, bazată pe un sistem de bănci centrale naţionale ce funcţionează pe principiul descentralizării operaţiunilor (refinanţarilor), permite şi o politică exactă de sterilizare a excedentului comercial german în defavoarea contribuabilului român, grec, irlandez, spaniol, portughez sau italian... E firesc ca Germania să fie o adeptă a austerităţii, care nu face decât să-i sporească competitivitatea, în timp ce măsurile fiscale la periferie sugrumă economia.