Motoc susţine eurofederalizarea

"Marşul către est" e chiar acel "Drang nach Osten" teutonic, care, iată, e adoptat şi de stânga germană (în Franţa şi Germania politica externă nu se schimbă când alternează socialiştii cu PPEiştii).

O scurtă recenzie a cărţii judecătorului de la Curtea Constituţională a României, Iulia Motoc:

Marşul către est: Despre democrație în Europa Unită, Iulia Motoc

[...] Volumul pleacă de la un discurs al lui Joschka Fischer ținut la Universitatea Humboldt din Berlin, în mai 2000. La acea vreme, domnul Fischer era ministrul de externe al Germaniei, poziție care conferea greutate oricărei afirmații, cu precădere despre viitorul Europei, în condițiile unei Uniuni Europene de doar cincisprezece state membre la acea dată. Respectivul discurs, intitulat De la confederație la federație. Puncte de vedere privind finalitatea integrării europene nu e nici transcris, măcar pe fragmente, nici prezentat pe larg în volumul despre care discutăm. Doamna Motoc menționează doar optimismul acelui ministru, care credea cu tărie atât în extindere, cât și în federalizare, precum și în necesitatea de a se trece la o Europă cu mai multe viteze, concept atât de cunoscut și adus în discuție acum. Un discurs deschizător de drumuri și de polemici, prin urmare, însă autoarea se folosește de el doar ca simplu pretext pentru a prezenta propria viziune asupra Uniunii. Iar această viziune e departe de a fi frapantă. Mulți dintre noi, în special cei mai tineri, tindem să uităm că, în 2006, în pragul aderării, toate partidele politice și covârșitoarea majoritate a opiniei publice se declarau în favoarea procesului. Nici măcar naționaliștii sau extremiștii nu au găsit de cuviință să protesteze în vreun fel, nimeni nu mai flutura imbecila deviză „noi nu ne vindem țara!”, madeleină a numeroase amintiri amare. Tot acest val de entuziasm, care a cuprins toate statele candidate din est, venea pe un fond crescut de euro-scepticism în vest. [...]

Autoarea ne mai atrage atenția asupra unui fapt: entuziasmul estic în fața aderării, văzută ca un motor pentru creșterea economică, o vacă de muls, dacă vreți, piere cu totul în cazul în care se aduc în discuție propuneri de federalizare. Deși în estul continentului discutăm despre stat modern abia de la începutul secolului XX, după prima conflagrație mondială, țările răsăritene nou aderate par să țină cu dinții de suveranitate mai aprig decât suratele lor din apus. Pentru ele, exemplele regionale de federalizare au fost dezastruoase, adevărate modele de „așa nu!”, fie că vorbim despre monarhia duală Austro-Ungară, fie Rusia sovietică ori Yugoslavia. Cehoslovacia ar fi singurul exemplu relativ fiabil, dar ținând minte mereu că slovacii se simțeau marginalizați. Ei bine, această fobie estică în fața federalizării e întreținută și de Uniunea Europeană însăși. Acquis-ul comunitar, nu mai puțin de 80.000 de pagini per total, a fost impus noilor state membre ca un dictat, nefiind vorba despre niciun fel de negociere sau tratative. Desigur, principii ca respectarea statului de drept, a drepturilor omului, pluralismul politic sau protecția minorităților nu pot face obiectul vreunei negocieri, dar chiar și așa, noii veniți se simt ca ruda săracă în vizită la vărul plecat de mult peste hotare. [...]