Germania contează pe cooperarea USL-PDL în implementarea euro-diktatelor

Deutsche Welle:

I. „Drumul depre vest” şi codurile preşedintelui

[...] Preşedintele Traian Băsescu şi-a decriptat singur discursul atunci când a anunţat că se pronunţă pentru constituirea Statelor Unite ale Europei. Aşadar ”drumul spre Vest” nu poate însemna altceva în contextul situaţional de acum decât adeziunea preşedintelui faţă de proiectele care vizează modificarea grabnică a Tratatului european şi constituirea unui sâmbure de federalism. ”Drumul spre vest” este o exprimare codificată, la fel ca şi ”calea europeană”.

Preşedintele a sugerat aşadar că cei care îi doresc demiterea se opun proiectului federalizării europene. Subiectul pretinde cu adevărat să fie discutat: Este USL o alianţă cu preferinţe suveraniste? Sau asistăm la o iluzie de context şi la un abuz de situare?

Este cert că nici social-democraţii şi cu atât mai puţin liberalii nu s-au grăbit deloc să aplaude propunerile privind crearea unui guvern real al Uniunii Europene şi nici planul preşedintelui de adoptare cât mai rapidă a monedei comune.

Mult mai recent, prim-ministrul, Victor Ponta, a amendat declaraţiile preşedintelui privitoare la uniunea bancară, dar a părut mai curând expresia unui conflict de roluri. Premierul a contestat nu atât afirmaţia în sine, pe care nici măcar nu a comentat-o, cât faptul că preşedintele angajează din nou România fără o consultare politică mai largă.

Pe de altă parte, secretarul de stat, Claudiu Doltu, (militant PNL) a avut în cadrul unei conferinţe desfăşurate la Nicosia opinii identice cu cele exprimate de preşedinte. În orice caz, reprezentantul guvernului României a avut o poziţie cu totul distinctă de a guvernului Poloniei, care s-a opus unei supravegheri centralizate a sistemului bancar.

În România nu a existat niciodată o polemică pe tema construcţiei europene. Rarele accente euro-sceptice n-au făcut decât să pastişeze literatura britanică şi nu au reuşit să formuleze argumente cu relevanţă pentru societatea românească. Iar ironia este că puţinii euro-sceptici de acum câţiva ani au ajuns să militeze în chiar nucleul eurofil de la Strasbourg. Nu există nicio tradiţie în materie şi, prin urmare, nu găsim în România o arhivă a argumentelor eurosceptice care ar putea fi acum reactivată şi adaptată la noul context.

Dacă există totuşi puncte de vedere diferite cu privire la procesul integrării europene, (vezi calendarul adoptării euro, de exemplu) ele se referă mai curând la ritmul lor şi nu la integrarea în sine.

Se pare aşadar că lupta politică din România nu are miza ”europeană” sugerată de partizanii preşedintelui. Dar tocmai de aceea ar fi nimerit ca echivocurile să fie spulberate şi, în locul acuzaţiilor cu două înţelesuri, să asistăm în sfârşit la o dezbatere despre viitorul Uniunii.

II.  O discuţie camuflată despre regimul parlamentar

Legea privitoare la reprezentarea României la Consiliul European anticipează o dezbatere constituţională majoră: prezidenţialism sau parlamentarism? 

Pe agenda Curţii Constituţionale se află legea adoptată în vară, prin care noua majoritate politică îşi propusese să sporească rolul parlamentului cât priveşte afacerile europene şi să limiteze totodată atribuţiile preşedintelui de republică.

Legea prevede un control parlamentar mai strict asupra executivului şi, totodată, o nouă regulă privind reprezentarea României la reuniunile Consiliului European. De fapt subiectul în linii mari poate fi redus la polemica dintre primul ministru Victor Ponta şi preşedintele Traian Băsescu.

Între timp anumite lucruri au fost tranşate. Reacţia Comisiei Europene faţă de suspendarea preşedintelui Traian Băsescu au obligat guvernul să facă un pas înapoi. Premierul a admis explicit, după invalidarea referendumului, că nu se va opune de aici înainte ca preşedintele Traian Băsescu să participe la reuniunile de la Bruxelles, deşi a evitat să precizeze care vor fi canalele de comunicare dintre cele două componente ale executivului.

Legea adoptată în vară este aşadar caducă. Ea nu mai poate fi argumentată, cel puţin pe moment şi în contextul politic creat după referendum. Ea stabileşte o formulă care, la vremea aceea, păruse totuşi un compromis: preşedintele şi şeful guvernului ar fi putut participa deopotrivă la reuniunile Consiliului, în funcţie de agenda discuţiilor. Decizia participării unuia sau altuia ar fi urmat să fie luată de comun acord de preşedinte şi primul ministru.

Curtea Constituţională urmează să decidă, probabil săptămâna viitoare, dacă o astfel de lege este constituţională sau nu. Din punct de vedere politic, subiectul şi-a pierdut stringenţa. El continuă însă să aibă importanţă teoretică şi va reveni cu siguranţă în momentul în care se va redeschide subiectul modificării Constituţiei.

Să remarcăm mai întâi că legea adoptă de fapt, implicit şi fără să o declare, o nouă arhitectură constituţională. Asistăm de fapt la transformarea regimului politic actual dintr-unul imperfect sistem semi-prezidenţial cum este astăzi, într-unul parlamentar. Potrivit Constituţiei actuale, preşedintele nu răspunde în faţa Parlamentului, deşi i se poate adresa, dar legea promovată de USL îl subordonează pe preşedinte parlamentului, care dobândeşte puterea de a-i preciza şi limita acestuia mandatul de reprezentare. De aceea este destul de probabil că judecătorii Curţii Constituţionale, indiferent de înclinaţiile lor personale, vor respinge proiectul.

Subiectul rămâne însă în principiu actual, căci o nouă Constituţie va fi chemată să decidă dacă perfecţionează actualul sistem semi-prezidenţial, lămurind câteva lucruri privind mai ales relaţia dintre guvern şi preşedinte sau dacă va opta pentru un sistem parlamentar. Din legea aceasta se vede că preferinţele USL se îndreaptă spre parlamentarism, dar ar fi mai bine ca principiile mari, constituţionale, să nu mai fie abordate în pripă, cu scopuri politice circumstanţiale, ci în Constituţia însăşi, atunci când îi va veni vremea.