UE, Neofeudalismul și Modelul Neocolonial de Financializare

Financial Sense: The E.U., Neofeudalism and the Neocolonial-Financialization Model 

Pentru a înţelege pe deplin criza financiară a datoriilor eurozonei, trebuie să săpăm printre tertipuri, confuzie şi propagandă pentru a ajunge la dinamica reală a "Noului Feudalism” al Europei, adică la " Modelul Neocolonial Financiar”.

În primul rând trebuie să uităm de "austeritate" şi de teatrul politic ! Singura modalitate de a pricepe pe deplin Eurozona și ceea ce se întâmplă cu aceasta este de a înțelege Modelul Neocolonial-Financiar, ca fiind dinamica de bază a acesteia.

În vechiul model al colonialismului, puterea colonizatoare cucerea sau coopta elitele puternice din regiune și trecea la exploatarea resurselor și a forței de muncă din noua colonie, îmbogăţind astfel "centrul", adică imperiul propriu. 

În neocolonialism, forţele de financializare (adică datoriile și pârghiile financiare /"leverage" controlate de către cartelurile bancare aprobate de stat) sunt folosite pentru a face dependente elitele locale şi populaţia față de un centru bancar: filialele dau bani cu împrumut localnicilor în vederea cumpărării de produse finite, vândute de către „nucleul colonial”. Astfel, „nucleul ” este îmbogățit de două ori 

1) prin dobânda și comisionul consistent al tranzacției de financializare a activelor, cum ar fi cele imobiliare şi
2) prin profitul realizat din vânzarea de bunuri puse la dispoziţia debitorilor.
 
În esenţă, "nucleul central" al țărilor UE a colonizat națiunile "periferice" prin intermediul financializării monedei euro, ceea ce a permis o extindere masivă a datoriei şi a consumului către periferie. Băncile şi exportatorii din țările "nucleului" au stors profituri enorme din această expansiune a datoriei şi a consumului în țările periferice.

Acum, după ce schema de financializare a euro s-a derulat, se dezvăluie pe deplin situația neofeudală a periferiei : activele şi veniturile de la periferie se scurg către nucleu sub forma de dobânzi ale datoriilor private și suverane care sunt deținute de băncile comerciale și centrale din țările nucleului UE. 

Aceasta este perfecţiunea Neofeudalismului ! Popoarele de la periferia UE sunt în mod efectiv debitorii neocoloniali ai băncilor din ţările nucleului UE, iar contribuabilii din țările nucleului sunt și ei, la rândul lor, iobagi feudali, munca lor fiind destinată să compenseze orice credit bancar care merge prost, din țările de la periferie.

Pentru a înţelege pe deplin Modelul Neocolonial de Financializare, este nevoie să subliniem anumite caracteristici de bază ale sistemului Eurozonei. Astfel, vom începe cu Eurozona şi moneda euro.

Uniunea Europeană a creat o monedă unică şi o zonă unică de comercializare pentru beneficiile capitaliste clasice pe care acestea le-au oferit: o reducere a costurilor afacerilor între naţiunile membre şi un flux mai liber de capital şi de forţă de muncă.

Din perspectivă capitalistă neoliberală, o astfel de uniune a consolidat puterea într-un Stat Central coordonator (UE) care a oferit o largă susținere de stat marilor carteluri si cvasi-monopolurilor, ușurând accesul acestora la pieţele noi.

Din punctul de vedere al cetăţenilor, a oferit avantajul ruperii barierelor la angajarea în alte ţări ale zonei euro. La prima vedere s-a realizat o structura de tip "win-win" pentru toată lumea, singurul dezavantaj fiind sentimentul pierderii monedelor naţionale. 

Încă de la început a existat însă un defect în această structură, care acum a devenit evident în mod dureros. Uniunea și-a consolidat puterea asupra monedei comune (euro) și asupra comerţului, dar nu și asupra deficitelor de cont curent (comerciale) și asupra deficitelor bugetare ale statelor membre. Deși s-a impus formal o corectitudine fiscală prin introducerea de plafoane pentru nivelul maxim de deficit, în lumea reală nu au existat controale semnificative care să verifice crearea creditelor private sau de stat, precum și a împrumuturilor și a cheltuielilor suverane.

Astfel, expansiunea economiei unite prin avantajele clasice capitaliste aduse de circulația liberă a capitalului și a forței de munca s-au realizat pe seama expansiunii creditului, permisă de structura neoliberală, capitalistă, a Uniunii.

Alianţa dintre Statul Central, cu dorinţa sa intrinsecă de a gestiona centralizat economia în beneficiul „feudelor” şi elitelor sale, şi clasicul capitalism al pieţei libere, a fost întotdeauna greu de realizat. La suprafață UE a dat impresia de stabilitate, permițând credite din belşug şi accesul ușor al tuturor la noile pieţe.
 
Sub această suprafață binevoitoare stau însă ascunse oportunități de exploatare și abuz cărora este le este imposibil să le reziste cineva. De fapt, naţiunilor importatoare din cadrul Uniunii li s-au pus la dispozitie de către „verișorii” lor exportatori din Germania şi Franţa posibilități de creditare pe termen  lung. Într-o analogie cu lumea reală este ca și cum un frate, dispus să facă cheltuieli pe credit pe viață, este finanțat printr-o carte de credit fără limită, cu o rată scăzută a dobânzii care este garantată de catre un alt frate/soră, bogat și sobru, care are de fapt aversiune față de creditare. Inutil să subliniem cât de profitabil este pentru bănci să extindă creditarea unor debitori cu bonitate. 
 
Creditele cu dobânzi foarte scăzute sunt tratate ca "bani gratuiți", pentru că în esență asta sunt. Beneficiarii de „bani gratis” devin rapid dependenți de fluxul de credit pentru a-și plăti cheltuielile, care în mod magic cresc în tandem cu accesul la bani gratis. Astfel, atunci când accesul la „banii gratis” este retras brusc, beneficiarul prezintă aceleaşi simptome dureroase ca ale unui dependent de droguri. 

Se poate întâmpla chiar mai rău de-atât - „banii gratis” vor merge în curând catre investiții proaste (malinvestments), întrucat investițiile bune (sound investments) vor fi încolțite de parteneriate stat-carteluri private și cvasi-monopoluri favorizate. Investițiile proaste (malinvestments) sunt mascate de bula activelor, care rezultă inevitabil datorită cantităţii masive de „bani gratis” ce caută un profit speculativ. 

Garanţia implicită a UE de a atenua orice eventuale pierderi ale marilor bănci sprijinite de stat exemplifică modelul neocolonial al financializarii. De fapt, marile bănci din zona euro au "colonizat" state membre, cum ar fi Irlanda, conform unui plan care a fost de mult timp aplicat în ţările în curs de dezvoltare și care are la bază datoriile.

Acesta este un colonialism bazat pe financializarea economiilor mai mici în beneficiul marilor bănci din „nucleul” de state UE şi al partenerilor lor, guvernele statelor membre, care obtin creşteri uriaşe în veniturile fiscale întrucât creditele pentru bulele active se extind.

Prin ceea ce s-ar putea denumi Modelul Neoliberal Colonial (MNC), practicat în țările în curs de dezvoltare, economiilor sărace li se oferă brusc credite nelimitate, la rate ale dobânzii foarte scăzute sau chiar negative. Este "o ofertă prea bună pentru a fi refuzată" iar rezultatul este explozia creditului privat care alimentează consumul agresiv, accesul rapid la active: acţiuni, terenuri şi locuinţe.

Esenţial pentru ca acest model colonizator să fie atrăgător este accesul pe scară largă la credit: toată lumea,”frați și surori”  îşi poate permite deodată să facă speculații cu locuinţe, acțiuni, mărfuri, etc., permițându-și să trăiască un stil de viaţă bazat pe consum, care fusese mai demult apanajul „claselor  superioare” și a ale elitelor de stat (în țările in curs de dezvoltare, de cele multe ori, fiind acelaşi grup de persoane).

În modelul colonialist al secolului al nouăsprezecelea, consumabilele extrem de profitabile care au fost comercializate de către carteluri la nivel global au fost zahărul (romul), ceaiul, cafeaua şi tutunul, toate reprezentând produse care dau dependenţă, precum şi restul produselor complementare: ceaiul merge cu zahărul, şi aşa mai departe. (Pentru mai multe detalii, vă rugăm să consultaţi cartea lui Sidney Mintz: Dulceaţă şi Putere: locul zahărului în istoria modernă). Sweetness and Power: The Place of Sugar in Modern History

În modelul Neocolonial-Financializator, substanţa care dă dependență este creditul iar febra speculativă şi consumeristă îl favorizează. 

În UE, posibilităţile de a exploata pieţele captive au fost chiar mai bune decât cele din străinătate, pentru simplul motiv că Uniunea Europeană, în sine, garantează că nu pot exista exproprieri de capital inoportune din partea autorităţilor locale care ar putea decide să arunce jugul colonizării cu capital european.

Prin această dublă garanție implicită dată de UE băncilor eurozonei, "prea mari pentru a eşua", li s-a oferit de două ori un avantaj pentru a face „cum trebuie” totul, nu doar finanțarea de locuințe private, ori speculații financiare, ci și împrumuturi practic nelimitate statelor cu suverane mai slabe sau unor proxy [clientelă] ale acestora. Acest lucru a dus la supra-consum în statele importatoare şi la profituri ameţitoare pentru băncile „TBTF” (too big to fail) din zona euro. Şi în tot acest timp, cetăţenii s-au bucurat de paradisul consumerist al împrumutului şi al cheltuielilor de azi care vor deveni datoriile plătite mâine.

Mâinele a sosit, dar fundația de pe care s-a pornit s-a erodat - imobiliarele și bugetele „post-bulă” ale statelor membre - și s-a ajuns la starea de insolvență în masă. Confruntați cu ratele ridicate ale dobânzilor care rezultă din riscul sporit, deja inevitabil, cetăţenii din statele colonizate se răzvrătesc împotriva pierderii creditului de care deveniseră dependenți și care le oferea un stil de viaţă consumerist, și împotriva costului crescut al creditelor deja luate de la marile bănci ale eurozonei.

Abia acum ies la iveală pierderile rezultate din excesele de exploatare și colonizare agresivă ale forţelor de financializare. Se încearcă acum ca aceste pierderi să fie acoperite de punerea în aplicare a unui simulacru de reforme de austeritate, care niciuna nu abordează cauzele profunde ale acestei exploatări şi financializări.

Dacă înțelegem în acest mod, este clar că nu este nicio diferenţă reală între politicile monetare ale Băncii Centrale Europene şi cele ale Federal Reserve din SUA: fiecare încearcă să păstreze şi să protejeze băncile "prea mari pentru a eşua", care sunt parte integrantă a parteneriatului neoliberal stat-carteluri.

Ambele sunt încercări de a corecta un aranjament capital-privat/stat care în mod intrinsec este instabil - profiturile sunt private iar pierderile sunt publice - mascând costurile datoriilor toxice și crescând dobânzile pe spinarea contribuabililor din țările nucleului, care devin „iobagi legați de glie”. Profiturile din variația monedei euro și din exploatarea neocolonială sunt private dar costurile sunt suportate de către publicul contribuabil, atât cel din țările nucleului, cât şi cel din țările de la periferie.

Elitele care dețin puterea încearcă să întărâte iobagii de la periferie împotriva iobagilor din „nucleu”, acest lucru fiind necesar pentru a păstra ambele categorii de iobagi, care sunt la fel de necesare nucleului parteneriatului patologic dintre stat si elitele financiare.

http://www.financialsense.com/contributors/charles-hugh-smith/eu-neofeudalism-neocolonial-financialization-model

 

*     *     *

De văzut și

• Václav Klaus - interviu despre criza europeană (Forbes)
• Václav Klaus: "Aceasta este o altă etapă a distrugerii suveranităţii ţărilor europene"
• Opinie Daniel Dăianu: Când finanţa perverteşte piaţa şi corodează democraţia (I)
• Opinie Daniel Dăianu: Când finanţa perverteşte piaţa şi corodează democraţia (II)
• Un kilogram de cafea pentru 10 tone de varză. Iobăgirea României (ro-afaceri.ro)