O Europă unită - bună pentru birocraţi

Presseurop, via The Daily Telegraph:

Mayk 

În urma declaraţiei lui Tony Blair, potrivit căreia Europa are nevoie de integrare suplimentară, cu un preşedinte ales în mod democratic care să o conducă, un editorialist al Daily Telegraph spune că de asta va beneficia doar armata de eurocraţi de la Bruxelles. 

Alasdair Palmer

Săptămâna trecută am văzut câteva poveşti familiare deprimante ale UE: oficiali care călătoreau separat în avioane private în timp ce dădeau lecţii lumii întregi despre nevoia de a tăia emisiile de CO2; parlamentari europeni care cereau creşterea bugetului şi propuneau noi taxe cu scopul de a obţine o mai bună “armonie” între statele UE, în ciuda tăierilor făcute de-a lungul continentului.

Celor mai mulţi politicieni din UE, precum celor mai multe politici UE, le lipsesc legitimitatea şi o ştiu. Aşa că atunci când Tony Blair a insistat săptămâna trecută că Europa are nevoie de un “preşedinte ales”, exprima cu voce tare o convingere ascunsă a aproape tuturor oficialilor implicaţi în birocraţia politică pan-europeană potrivit căreia o mai bună unitate este mai utilă pentru toată lumea.

O UE unită, un proiect lipsit de susţinere

Nu mai contează că “proiectul” este lipsit de susţinerea oamenilor. Chiar şi faptul că votanţii se preocupă acum (de exemplu) de deschiderea graniţelor între membrii UE nu are niciun efect asupra convingerii eurocraţilor că nu poate exista decât o direcţie de lucru: o unitate şi mai mare în interiorul UE, ceea ce va atrage, prin urmare, distrugerea statului naţiune.

Care este baza pentru această viziune potrivit căreia statul naţiune va fi şi trebuie să fie înlocuit de autorităţile europene? Totul se reduce la aparent inofensiva cerere făcută de dl Blair săptămâna trecută, potrivit căreia este “logic ca naţiunile europene să se unească, şi să-şi folosească greutatea colectivă pentru a obţine influenţă”. Întrebarea referitoare la cum entitatea formată de “unire” reuşeşte să aibă orice fel de autoritate politică asupra celei a statelor naţiune care o alcătuiesc nu primeşte niciodată răspuns.

Există un motiv foarte evident pentru această tăcere asurzitoare: naţiunile individuale şi aleşii lor sunt văzuţi de popor ca singurele instituţii care pot face legi pe care ei înşişi să le susţină. Alegerea unui preşedinte european nu va schimba această stare de fapt. Va da doar o poleială falsă proiectului unificării – când, de fapt, efectul va fi erodarea singurei legături între cum sunt făcute legile şi voinţa poporului. Legislaţia care provine de la Bruxelles nu are o asemenea legătură. Dar pe asta a fost construit proiectul unificării.

Ce face Europa pentru noi?

Pot să cred că o mai mare Uniune Europeană aduce beneficii pentru politicienii continentului, care pun mâna pe jucăriile oferite de slujbă: coloane oficiale, avioane private, linguşeli şi un simţ ameţitor al puterii. Dar ce face pentru noi ceilalţi?

Entuziaştii susţin că o Europă unită va fi o Europă puternică, capabilă să negocieze mai bine probleme legate de comerţ şi securitate. Liber-schimbul între naţiuni are mari beneficii, dar obţinerea lor nu presupune nimic altceva decât cooperare între statele naţiuni. Cu siguranţă nu este nevoie de înlocuirea statului naţiune de o birocraţie supra-naţională.

Iar ideea potrivit căreia o Europă unită va fi mai bine pregătită pentru a apăra securitatea şi valorile oamenilor este o fantezie. “Europa” deţine toate capcanele care merg cu o politică de apărare unificată: o birocraţie de apărare, un minister de externe şi un ministru de externe. Operaţiunea din Libia este susţinută de UE. Dar aşa cum a spus săptămâna trecută Robert Gates, fostul secretar de stat american al Apărării, ţările europene sunt incapabile să o organizeze. Campania de bombardare a “necesitat majorarea numărului de strategi militari, mai ales din SUA, pentru a se ocupa de asta”. După o campanie care a durat 11 săptămâni, naţiunile europene “încep să rămână fără muniţii, cerând SUA, încă o dată, să pună diferenţa”. Asta s-a întâmplat pentru că prea multe ţări europene vor beneficiile cooperării militare, dar nu vor să împartă riscurile şi costurile: vor o cursă pe care să nu o plătească.

Pe de-o parte asta linişteşte, pentru că arată cum proiectul de unificare îşi dă ultima suflare pe altarul interesului naţional. Sugerează că, până la urmă, nu este altceva decât un mod de a-i face pe eurocraţi să se simtă importanţi. Dar, tragedia este că dorinţa lor de preamărire poate să sfârşească prin a ne distruge democraţia.