În anul 2000, eurocraţii prinşi în negocierile de preaderare cu
politicienii PSD au început să creadă în nonsensul care le-a tot fost
inoculat - anume că orgolioşii politicieni români merită trataţi cu
mănuşi chiar şi atunci când se vede de la o poştă că aceştia sabotează,
de fapt, şansele ţării de a beneficia cu adevărat de pe urma statutului
de membru al UE. Dacă eurocraţii l-ar fi cunoscut şi angajat pe Sorin
Ovidiu Vîntu pentru a se încredinţa că în România reformele ajung
implementate, nu doar mimate, alta era, poate, soarta ţării, având în
vedere stilul cu care omul îşi conduce „organizaţia".
SOV este, neîndoielnic, un supravieţuitor remarcabil. A renunţat la
ultima brumă de reţineri încă de la începutul anilor '90 pentru a se
putea catapulta din obscuritatea plaiurilor moldoveneşti drept în vârful
lumii financiare,
complet neregularizate, de la Bucureşti. Între timp, va fi devenit,
probabil, un model de viaţă pentru destui adolescenţi recalcitranţi,
convinşi că pot cuceri lumea şi fără a fi nevoiţi să-şi tocească mai
întâi coatele prin niscaiva bănci universitare. La un deceniu după
scandalul FNI, puterea lui Vîntu a atins un apogeu greu de imaginat, dar
probat de nenumăratele convorbiri telefonice purtate atât cu
prezidenţiabilul PSD, cât şi cu alţi grei ai PSD şi PNL în şi după seara
presupusei lor victorii electorale. Toţi i-au cerşit favoruri, toţi au
dat dovadă de exact acelaşi servilism care ajunsese normă de conduită în
vremurile cuplului dictatorial. Realitatea TV şi celelalte instrumente
media i-au conferit, până la urmă, o fracţiune din puterea Ceauşeştilor,
astfel că Vîntu a ajuns, aidoma odiosului şi sinistrei, să facă şi să
desfacă destine şi cariere ale celor cu ambiţii extrem de mari.
Până şi şeful de stat a ajuns preocupat de Vîntu - motivele
prezidenţiale fiind, indubitabil, de natură mixtă. Limpede este, până
una-alta, doar faptul că Traian Băsescu consideră modul în care
refractarul personaj a făcut uz de platformele sale media drept o
ameninţare la adresa siguranţei naţionale. Dar, în pofida interceptării
de către procurori a unor afirmaţii incriminatoare şi a începerii
urmăririi penale împotriva controversatului om de afaceri, preşedintele
nu se află neapărat în poziţia învingătorului în acest duel de cursă
lungă. Cel puţin din punct de vedere al popularităţii, este limpede că
Traian Băsescu ar fi avut infinit mai mult de câştigat dacă ar fi căutat
să menţină, pe perioada reşederii sale la Cotroceni, acea stare de
„noncombat" de care pomenea ţarul media.
Aşa, Băsescu va continua să fie acuzat de ambiţii dictatoriale de
către pleiada nababilor parveniţi, care au acumulat averi şi privilegii
incredibile în decursul a nici 20 de ani şi care au, fireşte, tot
interesul ca „la dolce vita" să le rămână rezervată şi pe viitor. Însă
cel puţin din gura celor de la Realitatea TV acuzele despre „Băsescu
dictatorul" vor suna, de-acum, ridicol, având în vedere tirania
propriului patron, pe care au înghiţit-o, fără să crâcnească, toţi - de
la portar şi până la directorii imperiului media. Nu ştiu cu care dintre
multiplele fraude ce i se pun în cârcă va intra până la urmă în
manualele de istorie autohtone, dar în domeniul mass-media româneşti SOV
va rămâne, incontestabil, acel personaj care a reuşit să distrugă
deontologia profesională înzecit mai rapid decât o făcuseră comuniştii.
Notabil rămâne şi faptul că Vîntu a izbutit să atragă jurnalişti de
talia lui Emil Hurezeanu în fruntea pseudocanalului său de ştiri - şi
încă într-o perioadă în care megalomania patronului va fi fost lesne
sesizabilă pentru orice om cu discernământ.
Cum vor fi sunat dialogurile dintre sibianul instruit, a cărui
carieră a fost clădită, până acum, pe imaginea sa de personaj cultural
din „Mitteleuropa", şi moldoveanul dinamic, dar ordinar, nu pot şi nici
nu doresc să-mi imaginez. Spre deosebire de erudiţii din era terorii
staliniste însă, Emil Hurezeanu nu s-a aflat în situaţia de a fi
constrâns să accepte şi să încurajeze substituirea ştirilor şi a
analizelor cu propaganda deşănţată şi calomnia. Era liber să plece
oriunde îi poftea inima,
deoarece nu cred că situaţia sa materială nu i-ar fi permis să
supravieţuiască timp de câteva luni fără salariul de la Vîntu - spre
deosebire de majoritatea subalternilor săi de la RTV. Nu ştiu ce
slăbiciune psihologică sau spirituală a lui Hurezeanu va fi sesizat
Vîntu pentru a-l ademeni cu postul de preşedinte al imperiului său
media, dar mă tem că funcţia în cauză se va dovedi una dintre acelea pe
care ulterior nu ştii cum să le muşamalizezi mai bine în propriul CV.
Cât despre cinic-dezgheţata echipă de la Academia Caţavencu, este
deprimant să vezi cum fortăreaţa celor porniţi iniţial la drum cu
intenţia dezavuării şirului lung de şmenuri ale mai-marilor zilei prin
intermediul umorului acid şi inteligent a ajuns cucerită taman de cineva
acuzat de escrocherii. Probabil că Vîntu va fi sesizat un vid moral la
unii dintre membrii echipei, ceea ce i-a permis, până la urmă,
pervertirea atât a unor minţi, cât şi a produsului.
Iată că, după un deceniu de acalmie, arhicontroversatul personaj din
perioada anarhicei tranziţii româneşti a revenit în centrul atenţiei
publice - şi nicidecum în modul în care îşi va fi dorit. În cazul în
care PSD ar ajunge la guvernare, nu-i va fi deloc uşor să îngroape
dosarele de urmărire penală ale lui Vîntu. Chestiunea orchestrării altei
proceduri de suspendare a preşedintelui devine şi ea mai complicată,
dat fiind conţinutul revelator al stenogramelor ataşate dosarelor - ce-i
drept, din motive încă neelucidate, din moment ce nu par a avea o
legătură cu acestea. Fitecum, potenţialelor regrete ale lui Hurezeanu
şi caţavencilor s-ar putea alătura curând şi cele ale pesediştilor - că
doar şi destinul lor este departe de a fi luat o turnură pozitivă după
ce au mers pe mâna domnului SOV şi a teribilelor sale talente.
http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/teribilele-talente-ale-domnului-vintu-203567.html
Tom Gallagher (
openDemocracy):
Romania and Europe: an entrapped decade
Postări
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu