- Monsieur, il est des malheurs qu'il ne faut pas avoir

(Petru Dumitriu, Cronica de familie, 1956; aluzia "Leon Popescu" este la Take Ionescu - corespund atât înfăţişarea cât şi originea, "mic-burgheză")

- Dar nu vreau nimic! Vreau ce vrei dumneata! Primeşte scuzele mele! exclamă Michel Ipsilanti, ridicînd fără să vrea vocea, care-i deveni ascuţită, de falset, isterică.
- Nu accept scuzele dumitale! spuse Bonifaciu cu glas mai scăzut, dar extrem de ferm. Cellalt vorbi însă mai departe, şi mai strident:
- Dar ce să fac? Spune-mi şi mie ce să fac, dacă nici n-am ştiut, un zeţar a fost vinovatul, va fi dat afară, ce să fac, si j'ai le malheur de...
- Monsieur, il est des malheurs qu'il ne faut pas avoir, îi spuse rece Cozianu.
.....

- Leon Popescu în viitorul guvern ? Un Popesco dans le cabinet ? Mais ou va ce pauvre pays ?

  Vreo doi-trei domni mai tineri (adică între patruzeci și cincizeci de ani) rîseră. El se întoarse către ei și-i fulgeră cu privirea.

- Dacă dați drumul Popeștilor vă vor îneca ! În loc să-i zdrobim cînd se mai putea, am cedat, am căzut la compromisuri ! Și mîine-poimîine o să ne punem singuri juvățul de gît, și o să-l dăm în mîna Popeștilor: poftim, trageți !

- Bine, frățioare, dar aista îi un orator care nu se mai află ! Îi diștept, îi fin, îi plin de buche, îi bun, mă, omule, înțălege, nu fi copchil ! îi spuse Petre Carp.

- Dragă Petrache, nu e boier ! E mîrlan, și o să vă mănînce capul ! exclamă Cozianu. Dumitale, că ești mai tînăr decît mine; nu mie, care-s bătrîn; pe dumneata o să te îngroape! Nu băgați Popescul în guvern !

.....

  Îl siliră împrejurările însă să se gîndească. Leon Popescu nu putea fi oprit. "Leonaș Gură-de-Aur", îi spuneau mahalagiii alegători la colegiul al treilea. "Avem nevoie de sînge proaspăt în vinele noastre bătrîne", spunea principele Ghica. "E veacul lor, nu ne mai putem salva decît folosindu-i", spunea Alexandru Lahovary. Iar Leon Popescu, fin, elegant, cu mustățile subțiri și blonde, zîmbea dulce, cald, cordial, adunării pe care o vrăjea cu gesturile largi, rotunde, ale mîinilor sale albe.

- Ne trebuie o concepțiune nouă a conservatismului, domnilor; un conservatism modern, care să cîștige inimile tuturor ! Trebuie să facem ca în Englitera, unde civilizațiunea a progresat într-atîta, încît slugile mănîncă cu stăpînii lor la masă !

  Moșneagul veșnic furios sări în picioare de la locul său și lătră răstit, ca un buldog:

- Eu cînd am fost în Anglia n-am văzut slugi la masă unde am fost poftit ! Stăteau în picioare și turnau vin în pahare ! Unde-ai fost dumneata invitat ?

.....

  În aceeași vreme Bonifaciu Cozianu dădea ultimele sale lupte politice. Era certat cu aproape toți liderii partidului conservator, care nu-i suportau aroganța, batjocura dură și nemiloasă, ciudățeniile aproape de nebun. Atunci îl văzură vorbind în fața unei adunări de alegători, cum nu s-ar fi așteptat niciodată cine-l cunoștea: ca un democrat, ca un dușman al boierimii. Strîns în redingota neagră și vesta neagră, ridica pumnul la al cărui deget mic strălucea inelul cu stemă și striga:

- De o mie de ori îmi place mai mult căciula țurcănească a țăranului de jos de pe Zlatiște, decît cărarea la ceafă a lui Marghiloman și rufele lui spălate la Londra ! Ce-i trebuie țării ăsteia ? Votul universal, și să-i dea de pămînt pe ciocoi !

  Gazetarii priveau și-și șopteau: "A înnebunit... A intrat în anul morții !"

  Dar Leon Popescu, la clubul partidului conservator, îl înțelese:

- Domnilor, Bonifaciu Cozianu a vrut luna de pe cer, zise el zîmbind cu blîndețea sa obișnuită. A vrut luna de pe cer, dar luna a rămas sus. Și acuma urlă la ea.

  Rîsete veninoase izbucniră la această glumă: întîia oară cînd cineva își bătea joc de Bonifaciu Cozianu și nu el de ceilalți. La formarea cabinetului, nici Marghiloman, nici Nicu Filipescu nu se gîndiră să-i ofere un portofoliu. Fusese ministru în toate guvernele conservatoare din ultimii aproape douăzeci de ani. De acum înainte, nu avea să mai fie. Știa toată lumea. Știa și el. Era un om sfîrșit.