Dinozaurul tare în dinţi (Paul Everac): Borşul de peşte

"Actually, there are no grassroots revolutions, period ! Any revolution is the by-product of a highly organised group of conscientious and professional organizers."  (Yuri Bezmenov)

Articol apărut în Cronica Română acum câţiva ani (unde Everac avea rubrica lui, Dinozaurul tare în dinţi). L-am republicat punându-i semnele diacritice.

   Secretul borşului de peşte nu mai e de mult un secret: se bagă întâi chilca, peştele mic, obleţii şi albitura, se dă un clocot, apoi ei, întrucât şi-au făcut datoria, se svârlă şi se bagă în zeamă peştele mare.
   Mă bate gândul că şi unele fapte politice, chiar revoluţii, se săvârşesc după aceleaşi reţete. 
   Se aruncă întâi în foc chilca, omuleţii mai neînsemnaţi, tineretul năzdrăvan, masele de manevre, guralivii, veşnic nemulţumiţii, puşii pe zurbă şi pe schimbare. O bună parte din ei se lichidează, manu militari. O altă parte se trece mai apoi pe linie moartă, se inactivează de la sine.
   Apoi intră în arenă, mai exact în ciorbă, peştii mari, cărnoşi, de durată, care dau borşului oarecare consistenţă. Dar şi din aceştia pot fi unii aruncaţi peste bord când vin rechinii şi speciile foarte adaptate la acaparare, dinţoşii, necruţătorii. Însă cum în lume totul trece, alţi necruţători îi devoră pe cei dintâi în cadrul borşului politic.
   Comunismul a venit la noi cu mardeiaşi, golani şi capete mult înfierbântate care aveau misiunea să bage groaza în sedentari şi gospodăroşi. Dubele acelea de noapte, arestările, percheziţiile, bătăile, dispariţiile şi-au făcut repede efectul. Acea ciocănire perpetuă de către micii zelatori, unii complet de altă naţie, au băgat mare spaimă în români, mai ales când veneau subit şi fără un criteriu foarte cert. Vrei să îngrozeşti lumea, scoate criteriile de persecuţie.
   Când ai un criteriu raţional omul face pe dracu’ să-l evite, să nu poată fi învinovăţit. Dacă totuşi înfruntă criteriul, ştie că o ia pe cocoaşă. Dar când urgia cade fără criteriu, atunci e panică! Stalin cunoştea bine treaba asta. Se spune că în Spania războiului civil, dar şi în Rusia revoluţionară, el ar fi pedepsit cu moartea pe unii din propriii săi zelatori nu numai pentru a le împiedica ascensiunea, dar şi pentru a-i zăpăci şi înspăimânta pe toţi. Pentru a le lua criteriile. Şi la noi au picat în faza aceea comunistă, se pare, destui gură-cască echivoci. Groaza era bine administrată.
   În faza a doua a ciorbei, când treaba se mai aşezase, chilca primară a fost zvântată şi zelatorii înfierbântaţi, au început să fie traşi la răspundere, ba chiar pedepsiţi. Mai întâi, ca la gladiatori, Stalin a arătat cu degetul în jos, îndreptăţindu-l (nu se ştie de ce) pe Gheorghiu-Dej să lichideze contul partidei Ana Pauker şi să o acuze de deviere, adică de excese, să reclame “legalitate”. Mai apoi, când regimul s-a încoţopenit şi mai tare, Nicolae Ceauşescu a dat de pământ cu Drăghici şi cu o parte din Aparatul de la Interne, pentru excese, ba a smotocit şi memoria lui Gheorghiu-Dej ca unul care a abuzat. Dar când a fost să-l acuze şi pe Ceauşescu însuşi că a abuzat (după ce, prin diverse devieri, se descotorosise de unii) s-a făcut o nouă ciorbă, cu o nouă chilcă şi o nouă albitură, intrând în ea peşte mărunt, tineret zgomotos şi “eroic”, pus pe zurbă, plus scandalagii de primă etapă, iar la Timişoara vagabonzi spărgători de vitrine. S-a tras în chilcă şi în oamenii muncii cei mai agitaţi, care au dat spuma ciorbei. Apoi s-a ales acolo un comitet de înţelepţi care să dreagă zeama şi să dea un gust, o direcţie, cu Lorin Fortuna, Claudiu Iordache şi ceilalţi. S-au băgat curând alţi înţelepţi de la Bucureşti, de talie mai mărişoară, zvârliţi şi ei în oală de nu prea se ştie cine, care i-au opărit şi scos la margine pe cei de la Timişoara, nemailăsându-le multe zile politice. Apoi a început bătaia peştelui la Bucureşti, când a venit un crăpcean mare şi solzos, un somn grăsuliu cu ochi căscaţi şi vreo două, trei ştiuci, iar peste ei alţii, aduşi din mări străine, cu cozile bătând. De chilcă şi de albitură ca şi de primii protagonişti, nu mai ştie nimeni, căci s-au dat de-o parte.
   Ciorba ar trebui să fie bună, dar nu prea are gust. Pe alocuri e chiar greţoasă. Colţoşii sunt la post, rechinii bălăcesc în voie. Un peşte-şarpe de speţă marină conduce jocul, dând la fiertură un iz de ciuşcă şi de boia. Cei mai mulţi servesc sorbind cu linguriţa de pe margini. Alţii înghit în sec. Albitura revoluţionară a fost scoasă cu prostovolul şi dată de-o parte. Acum ar urma, după sora noastră Franţa, pentru ca meniul să fie complet, ciulamaua Directoratului, apoi Consulatul şi în urmă Imperiul, care până la urmă degenerează şi aşteaptă o nouă plevuşcă bine îndrumată pentru o nouă revoluţie.
   “Lingura şi strachina, mămăliga e gata!”