Atmosferă încărcată

...de I.L. Caragiale :

E o zi posomorîtă de primăvară ; dar e zi de sărbătoare, mare repaus dominical… Ai observat şi dumneata, cititorule, cîte progrese a făcut opinia noastră publică de cînd avem legea repausului dominical ?… E zi de sărbătoare. Pe stradele principale este o mişcare febrilă neobicinuită. Mulţimea circulă cu mare greutate ; grupuri se aglomerează la răspîntii, unde discută fierbinte ; toată lumea e cuprinsă de nervozitate… Miroase în aer, nu, după expresia clasică, a iarbă de puşcă — din norocire, moravurile poporului nostru sunt mai blînde decît ale altor popoare, mai civilizate chiar — miroase a… ghiontuială. Dar ce e ? De ce fierbe lumea ? Se face o manifestaţie populară monstră în contra guvernului, care vrea să treacă prin camere à la vapeur* legea pentru înfiinţarea monopolului băuturilor spirtoase ! De cînd ne bucurăm de binefacerile regimului parlamentar, n-a trecut această ţară printr-o agitaţie mai grozavă.

Drept să spun să merg la manifestaţie, n-am curaj, fiindcă am aflat că guvernul este hotărît să reprime cu toată energia mişcarea populară, şi n-am poftă să-mi stric vreun os pentru o simplă curiozitate de gură-cască. Pe stradă să mă plimb, e foarte frig ; şi afară de asta, te pomeneşti că mă încurc în vreo discuţie şi-mi capăt beleaua… Cine ştie dacă nemeresc să mă adresez în mulţime cuiva de aceeaşi părere cu mine ; şi-n astfel de împrejurări, un om ca mine, care nu înţelege mîndria eroismului civic, trebuie ori să discute cu oameni de aceeaşi părere, ori şi mai bine să n-aibă nici o părere. Dar dacă n-ai nici o părere, în astfel de împrejurări, cînd mai toată lumea are o părere, eşti în primejdie să superi pe oricine are una. E mai bine aşadar să mă retrag discret într-un colţ şi să tac. Intru într-o berărie şi aştept să pice din moment în moment ediţia de seară a ziarelor politice…Sunt tare nerăbdător să aflu ce a fost la manifestaţie.
E lume destulă şi-n berărie. Un cunoscut mi se aşează alături.
— Ei ! ce zici ?
— Ce să zic ? răspund eu… Bine.
— Cum bine ? Asta e bine ?
— De ! zic ; ştiu şi eu ?
— Cum, ştiu şi eu ? Daca dumneta, cetăţean care te pretinzi…
— Ba — zic — mă iartă, nu mă pretinz de loc.
— Nu e vorba că te pretinzi, dar eşti un om, care va să zică, mai instruit, şi ai datoria, mă-nţelegi ; fiindcă, dacă, unul ca dumneata stă indiferent şi nu se interesează, atunci să-mi dai voie să-ţi spui…
— Nene, zic eu…
— Ce, nene ?…Aoleo ! vai de biată ţara asta ! O să ajungă rău, domnule ! o s-ajungă rău !! fiindcă nu mai este patriotism şi totul se vinde, şi sunt oameni, mă-nţelegi, cari ar merita…
Şi omul meu ridică tonul aşa de tare, încît toată lumea dimprejur îşi întoarce privirile cătră masa noastră. Eu aplec ochii şi cu tonul foarte blajin :
— Să mă crezi că şi pe mine…
El ridicînd tonul şi mai sus :
— Ce, şi pe dumneta ?…Cînd vine, mă-nţelegi, un guvern ca bandiţii, fiindcă n-are cine să-l oprească de a lovi în tot ce e mai scump, pentru care nu mai există nici o apărare, fiindcă tăcem toţi şi eu şi dumneata şi dumnealor (arată pe cei de la mesele apropiate) ca nişte laşi, fără nimica sacru, mă-nţelegi ! fireşte că are să-şi bată joc de poporul întreg… A! dar nu mai merge ! Poţi dumneatale, mă-nţelegi, să zîmbeşti şi să ridici din umeri, parc-ai fi străin, nu…
— Da nu ridic din umeri, domnule ! nu zîmbesc, domnule ! mă iartă !
— Ţal ! strigă omul meu foarte supărat…
Chelnerul n-aude.
— Ţal ! !
— Lasă — zic — plătesc eu…
— Mersi ! Las'că avem şi noi cu ce plăti atîta lucru !… Nu ne-a jupuit pînă acum de tot guvernul bandiţilor dv.!
— Al meu ? guvernul meu ?…
— Las'că ştim noi… Ţal !!! surdule !
Plăteşte şi pleacă foarte necăjit.
Nu mai vin gazetele… N-apuc să-mi aduc aminte de gazete, şi iată o altă cunoştinţă se apropie şi-mi cere să-i permit a sta lîngă mine.
— Ei ?
— Ei ? repet eu.
— Îţi place ce fac mizerabilii ?
— Cari mizerabili ?
— Ei, cari mizerabili ! derbedeii ! bandiţii, cari socotesc că, dacă se strîng două-trei sute, beţi, gata pe scandal… Oameni desperaţi, domnule, cari pentru un pisoi omoară pe tat-său… Dar astă dată li s-a-nfundat… Auzi dumneata !… În carne vie are să tragă, în carne vie !
— De, nene ! zic eu…
— Dar adicătele, ce poftiţi dv.? adicătele, cum o ieşi o ceată de dalcauci, de haimanale de-ale dv. în uliţă cu reteveiul, guvernul…
— Iartă-mă, zic ; înţeleg să combaţi pe haimanale, dar să susţii că sunt ale mele…
— Ce să te iert !… Dv., oameni inteligenţi, sunteţi de vină, fiindcă staţi indiferenţi. Ia să fi mers dumneata, cu mine şi cu dumnealor toţi (arată pe cei de la celelalte mese dimprejur) să fi mers, ca nişte cetăţeni convinşi, să facem şi noi o manifestaţie… Dar nu ! Noi stăm ca blegii în cafenele, şi-n berării, şi-n cluburi, şi lăsăm pe toţi apelpisiţii, cari ard să puie iar mîna pe slujbuşoare, ca să-şi facă de cap şi să răstoarne sub felurite pretexte…
— Nene — zic — t-ei supăra, nu t-ei supăra, eu în politică, nu m-amestec, pentru că…
— Pentru că ?
— Pentru că… mi-e frică…
— Frică ?… bravo !
Şi omul meu începe să rîză :
— Atunci, dă-mi voie să-ţi spun, adicătele, că eşti o mangafa…
— Sunt funcţionar, domnule…
— Tocmai de-aia, trebuie să aperi guvernul…
— Da ce ? zic eu, cam plictisit… guvernul n-are altă, apărare decît pe un conţopist ca mine ?…
Omul meu îmi dă cu tifla, se scoală şi pleacă grăbit, fără să-şi plătească halbele, pe cari le-a băut una după alta…Las'că i le plătesc eu ! şi nu-mi pare rău : mai puţin costă două halbe decît crudele-i lecţiuni de civism…
Dar iată soseşte un băiat cu gazetele. Lumea i le smulge. Iau şi eu două : una guvernamentală şi una opozantă. Sunt om care iubesc adevărul şi fiindcă-l iubesc, ştiu să-l caut. De mult mi-am făcut reţeta cu care, în materie politică, îl poţi obţinea aproape exact. De exemplu, Gazeta opoziţiei zice :
« …la această întrunire a noastră, alergaseră peste 6000 de cetăţeni, tot ce are Capitala mai distins ca profesiuni libere, comercianţi, proprietari ş.cl… »
Gazeta guvernului zice :
« …la această întrunire a lor, d-abia se putuseră aduna în silă vreo 300 de destrăbălaţi, derbedei, haimanale… »
Atunci, zic eu, au fost la acea întrunire 3000 şi ceva de oameni, fel de fel, şi mai aşa şi mai aşa.
Pe cînd deschid gazeta guvernamentală, să mă uit la ultimele informaţii asupra scandalului, iată că, intrînd pe uşa din dos, vine la masa mea un domn ca de vreo treizeci şi cinci de ani şi mai bine, cu o barbă neagră foarte bogată, însoţit de un tinerel ca de vreo paisprezece ani — probabil fiu-său. Amîndoi, tatăl şi fiul, se aşază sans facon* la masa mea, şi tatăl, foarte răguşit, îmi zice cu ton de aspră imputare :
— Ce citeşti porcăria aia, domnule ?
— Pardon, zic eu…
Dar pînă să-i mai zic ceva tatălui, fiul smulge gazeta, o rupe şi o azvîrle sub picioare…
— Domnilor ! vreau să zic eu…
— Ce, domnilor ? ţipă băiatul… Credeţi că n-aveţi să plătiţi infamia ?…
— Ce infamie, domnule ?
— O să vă arătăm noi dv. tutulor, cari vă solidarizaţi cu regimul banditesc…
— Cu regimul monopolurilor ! adăogă tatăl.
Înţelegînd că un tată aşa de răguşit n-ar putea fi niciodată pentru monopolul băuturilor spirtoase, zic :
— Mă iertaţi, domnilor, dar… cu cine am, mă rog, onoarea ?
— Cu studenţi ! strigă băiatul.
— Bine, dumneata se vede… dar tata dumitale…
— Care tată ?
— Dumnealui !
Şi arăt pe omul cu barbă.
— Nu-i sunt tată, domnule, strigă omul răguşit…
— ! ?…
— … Suntem camarazi…
— Camarazi !! strig eu. Camarazi ? şi încep să rîd…
— Domnule ! strigă bărbosul, nu-ţi permit să insulţi tinerimea universitară !
Eu chem degrabă chelnerul, plătesc iute şi plec, după ce salut frumos pe cei doi tineri camarazi.