10 ianuarie 2017

Minciuna în staniol a fondurilor europene



Una dintre cele mai plastice descrieri a fondurilor europene, scopului lor real şi acompaniamentului lor propagandistic.

Ilie Şerbănescu, la Cotidianul:


Fondurile europene constituie singurul element pe care cei mai înfocaţi „europartizani“ îl pot prezenta curent ca un activ al apartenenţei României la UE. Acest unic element de activ este total ridiculizat de lista lungă şi greu atârnătoare din pasiv: de la pierderea controlului naţional asupra economiei la transformarea ţării într-o anexă de consum de tip colonial. Zise nerambursabile, fondurilor europene, potrivit proverbului „calul de dar nu se caută la dinţi“, nu li se cercetează nici sorgintea, nici menirea! În cadrul sistemului centru-periferie pe care îl constituie UE, fondurile europene reprezintă ban public din centru pentru susţinerea expansiunii companiilor private tot din centru în periferiile sistemului. Banul public, potrivit regulilor stabilite chiar de cei din centru, nu se poate privatiza în ţările de origine (vai, ajutor de stat!), dar, prin trimiterea la periferie, se poate privatiza la faţa locului. Centrul îşi permite această falsă mărinimie, pentru că extrage sistematic de la fiecare din periferii de câteva ori mai mult anual decât îi destinează, extracţia multiplicându-se pe măsură ce expansiunea privată, susţinută public, a centrului la periferie devine mai extinsă şi mai completă, adică pe măsură ce fondurile europene îşi realizează menirea. Fondurile europene reprezintă 1-2% echivalent PIB anual, în timp ce „extracția“ între o pătrime și o treime anual! Prin însăşi destinaţia lor structurală (care nu poate fi schimbată!), acestea nu au nicio legătură cu nevoile reale de dezvoltare ale României, ci cu nevoile expansiunii la periferie, pe teritoriul României, a unor firme private din centrul vest-european. De altfel, nimeni, dar absolut nimeni nu s-a apucat să calculeze cât „costă“ de fapt aceste fonduri. Se spune că sunt gratis. Deşi de bani gratis în istorie nu s-a auzit! Destinaţiile sectoriale sunt prestabilite şi neschimbabile, iar acordările sunt condiţionate de achiziţii de la donator. Și o adevarată armată de birocraţi se ocupă de normare, reglementare, programare, selectare, prelucrare, accesare, supraveghere, controlare, decontare. Doar cu miile de oameni implicaţi, mult mai bine plătiţi decât restul birocraţilor, se cheltuie mult mai mult decât fondurile europene alocate însele.

Întreaga minciună în staniol a fondurilor europene – zise nerambursabile – este evidențiată de îndatorarea externă a României, rambursabilă și apăsător gâtuitoare prin termene și dobânzi. Datoria externă a României este de vreo 90 miliarde euro. Dar, nu este în principal a unor entități românești. Populația românească și firmele cu capital românesc nu se împrumută în străinătate. Nici n-ar primi bani de acolo! Singurul împrumutător este statul român, cu o datorie externă ajunsă la vreo 30 miliarde euro. Grosul – adică vreo 60 miliarde de euro – reprezintă îndatorare către străinătate a subsidiarelor din România ale unor firme străine (bănci şi societăţi nebancare). Expansiunea de început în România a acestora a fost finanţată cu bani din străinătate, înainte de toate de la societăţile-mamă. Fiind vorba de sume angajate din România, acestea trec în contul României ca datorie externă. În condițiile crizei economice, care a intervenit în plină apartenență a României la UE, societățile-mamă din Vest au tăiat finanțarea subsidiarelor lor din România și au cerut pur şi simplu statului român să aducă el bani din străinătate, pentru a le completa reducerea finanţării din partea mamelor lor, ameninţând că altfel îşi iau tălpăşiţa. S-a inventat cea mai murdară modalitate de ieşire! Un experiment fără precedent! A fost pus statul român să se împrumute de la FMI-UE pentru a aduce pe piaţă firmelor străine finanţarea de care fuseseră private, în contextul crizei, de către mamele lor din Occident. Un experiment straniu: un împrumut pentru alţii! Datoria publică externă însă a luat-o razna, statul român fiind obligat să preia prin aceasta finanțarea expansiunii în contiuare a firmelor vest-europene în România. De plătit rămâne să plătească populaţia şi firmele româneşti în calitate de contribuabili. Comparați nota de plată (dobânzi și rostogoliri de circa 10 miliarde euro anual) cu mărunțișul fondurilor europene! Ceva grețos!

Niciun comentariu :


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Marius Stoian, 2013: Regionalizarea - "un episod al Marelui Proiect European, care, într-un ciclu de câteva secole va dezmembra pentru a recompune o altă realitate antropo-geografică în termenii, acum futurişti, ai unei naţiuni europene cu 'dialecte' naţionale de muzeu etnografic".

Postări populare (nu P.P.E. !):