19 iunie 2016

Mâncărimi şi scărpinători


Foaie verde, băţ
De n-ai treabă, fă-ţ' !
Estica News:

De când destinderea cu pistoalele pe masă a dat în război rece, perspectivele unui război cald devin tot mai fierbinţi. Marile puteri se încearcă, se zgândără reciproc. În limbajul popular, fără eufemisme şi concepte înalt elaborate, se spune simplu că le mănâncă undeva şi trebuie să se scarpine.

Ȋn cazul de faţă, mâncărimea (pruritul în limbaj medical) vine de la setea de putere sau iubirea de stăpânire. O sete-iubire de a fi pe grumazul celuilalt/celorlalţi, o patimă aducătoare de mari necazuri. Această sete-iubire este cu atât mai mare şi mai presantă cu cât în spatele ei se află mai multe arme. Urmaşii lui Tubal-Cain, astăzi organizaţi în moderne complexe militar-industriale, produc cât nu poate consuma lumea, chiar dacă fiecare om ar fi dotat cu o puşcă. Numai companiile farmaceutice se mai pot lăuda cu o asemenea performanţă… Ce se produce trebuie consumat. Administrarea (diabolic) inteligentă a grijii pentru securitate şi a grijii pentru sănătate asigură succesul vânzărilor.

Mâncărimea se potoleşte (cu o oarecare senzaţie de plăcere) prin scărpinat cu mâna sau cu un instrument adecvat. La curtea regilor Franţei, mâncărimea generată de nespălare nobiliară şi de anumite vietăţi hematofage era înlăturată temporar cu grattoir-ul (de la gratter = a răzui, a scărpina), un instrument cu gheruţe confecţionat din fildeş sau chiar din aur. Scărpinatul cu mâna era considerat dizgraţios. Scărpinatul, o activitate paşnică şi… graţioasă!

În secolul XXI, la nivel global, marile puteri se scarpină cu instrumente pe măsură, marca “Ucraina”, “Siria”, “Deveselu” … şi, în perspectivă, “Vietnam”. Cu ocazia vizitei istorice în această ţară, preşedintele Obama le-a dăruit vietnamezilor ridicarea embargoului asupra livrărilor de armament. Era şi timpul, Vietnamul fiind membră ASEAN din 1995 (Association of Southeast Asian Nations), scopul organizaţiei fiind accelerarea creşterii economice, a progresului social şi evoluţia socioculturală a membrilor (Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore, Tailanda, Brunei, Cambogia, Laos, Myanmar, Vietnam). Asemenea obiective paşnice trebuie apărate. De cine? De vecinul din nord, de China.

Doamnele şi domnii de la curtea franceză se puteau lăuda fiecare cu grattoir-ul său. Încălcând anumite norme sanitare, de prevenire a răspândirii unor maladii (militariste) contagioase, astăzi Rusia şi SUA folosesc aceleaşi scărpinători (“Ucraina”, “Siria”, “Deveselu”), scărpinându-se reciproc. SUA şi China se pot scărpina deja cu grattoir-ul “Vietnam”, cel mai eficace şi mai promiţător, având în vedere antecedentele.

Scărpinători să fie că mâncărimile proliferează. O scărpinare globală pare mai mult de domeniul certitudinii decât de cel al probabilităţii.

Niciun comentariu :


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Lucian Boia, 2002: "Problema noastră este că avem o mitologie istorică defazată în raport cu mitologia europeană. Se construiește o întreagă mitologie istorică europeană. Ieșim încetul cu încetul din faza națiunilor. Intrăm în faza construcției europene. Se poate vorbi, de pe acum, cum construcțiile istorice și discursurile istorice se adaptează la ceea ce se dorește să fie Europa. Asistăm la un dublu joc. Pe de o parte, sigur e integrarea europeană, față de care ne arătăm și suntem într-un fel atașați. Pe de altă parte, însă, auzim un discurs naționalist de toată frumusețea în materie de istorie, care nu se lipește de proiectul nostru de integrare europeană. Ăsta este dublul discurs. Astfel, un istoric foarte oficial cum este profesorul Scurtu scria, în ziarul Adevărul, că istoria românilor trebuie să revină la ceea ce este ea cu adevărat, să aibă patru piloni: vechimea, unitatea, continuitatea și independența. Poate că acestea sunt, nu spun că nu, dar sunt exact cei invocați în anii lui Ceaușescu. Ceea ce am constatat totuși în aceasta înșiruire este că lipsește orice referire la Europa. Toate sunt mituri naționale. Independența este iarăși un mit al sec. al XIX-lea. În Evul Mediu nu exista conceptul de independență, iar astăzi, mă întreb, de ce trebuie insistat chiar atât de tare pe independență când independența este ceva ce, încetul cu încetul, se pierde și nu numai în cazul românilor. Și Germania și Franta își pierd independența, nu mai au nici măcar monedă națională. Dacă facem construcția europeană, nu cred că mitologia independenței este prima care trebuie pusă înainte. Construcția europeană e inevitabilă, sigur, păstrându-ne ceea ce avem de păstrat, trăsăturile noastre naționale și atâtea alte lucruri. În contextul european nu se mai poate vorbi de o independență în sensul național, în sensul forte al termenului care corespunde epocii națiunilor, epocii statelor naționale".

Postări populare (nu P.P.E. !):