Rogozanu despre lobby

 

Dacă filtrezi şopârlele stângiste din text, vezi o descriere destul de exactă a maşinăriei de propagandă UE (- SUA - corporaţii). Pe-aia "progresistă", stângistă, n-o mai aminteşte la CriticAtac. Unele puncte le au totuşi comune, ca şi sponsorii. De exemplu - CRPE, un ong "eurobăsist", a primit finanţări de la MAE (adică de la USL) în 2012 şi 2013.

Cam ce era mai romantic-oengistic în anii ’90 a suferit mutaţii birocratice şi ideologice pe care beneficiarii continuă să le autoeticheteze drept progresism, europenism. Istoria s-a sfîrşit, deci să facem „politici”. Noii oportunişti au amestecat nişte UE-ism de rit conservator cu vioiciune thinktankistă americană, au pus mîna pe fonduri de luptat anticorupţie şi proneoliberalism şi au făurit un front: ei nu sînt direct nici lobbyşti, nici funcţionari în bănci sau firme de asigurări, ei sînt intelectuali lipiţi de „valori”.

Ai o criză economică, ai o decizie murdară de luat sau un război dubios de dus? Pentru asta există analişti, specialişti, tehnocraţi gata să fabrice argumente preluate cu sfinţenie de toată presa centrală. Peste tot sînt megainfluenţi, primesc grămezi de bani pentru „strategii” şi articole în publicaţii influente. Sînt cam peste tot un amestec de capitalism în perfuzii (vezi neoliberalismul) şi tendinţe neocon, care să securizeze un status quo oricum din ce în ce mai greu sustenabil. Ei îţi vor justifica tot: de la armele de ucidere în masă inexistente pînă la necesitatea ţinerii băncilor pe bani publici; politica lor e coerentă, ce-i deranjează mai mult e o armată de precari care mai zvîcneşte imprevizibil.
 
Au misiunea supremă de supraveghere ca aceste mişcări să nu se coordoneze, nu cumva să capete sens (priviţi acţiunea ultimilor ani din media: practic, au făcut liste de antiamericani, antieuropeni, anticapitalişti, anarhişti, ecologişti etc.). Iar la periferia Europei misiunea e cu atît mai uşoară cu cît thinktankismul a fuzionat total cu lucrul pe bani publici, păstrînd un nimb de independenţă şi neutralitate. Pionierii unui capitalism mai bun şi mai pur sînt plătiţi din bani publici şi mai beneficiază şi de sprijinul unei pături de angajaţi corporatişti, complet aiuriţi de foamea de statut şi de fragilitatea scaunului de sub fund.

Apărătorii statului de drept au acţionat în mare măsură ca apărători ai statului şi ai misiunilor lobbystice postcriză. În timp ce unii se chinuie să tot scrie coduri etice pentru jurnalişti (într-o presă evident pe butuci, unde advertorialul a devenit lege), uităm să avem DISCUŢIA despre prestaţia unor voci publice în perioada de maximă austeritate pentru România. Mai toţi au susţinut politicile dure, unii direct, alţii indirect, apucaţi fie de febră culturală „iceristă”, fie de febră procapitalistă (nu ne place cianura de la Roşia, dar parcă gazul de şist e altceva, Chevron nu e RMGC). În cele două episoade de protest, unul pornit de la Arafat şi anti-Băsescu, celălalt generat de cazul Roşia Montană, o mare grijă a apărut în rîndul intelectualilor de bine: nu cumva să meargă mesajul înspre antiausteritate sau, doamne fereşte, să nu cumva să se vehiculeze critici anticapitaliste.

E „doar anticorupţie”, ni s-a explicat. Anticorupţia, evident necesară, a devenit un soi de anestezic pentru toţi aceia care au încercat să întărească mesajul social. De ce nu putea merge anticorupţia cot la cot cu revendicări sociale, cu mişcări anticorporaţie? Nu se ştie. Între timp, şi gulerele albe şi puterea exprimă clar dispreţ anihilator faţă de acele manifestaţii: cei din 2012 au fost plătiţi de pesedişti, cei cu gazele de şist sînt plătiţi de ruşi. Doar Roşia Montană a rămas un reper ceva mai „curat”, și asta doar pentru că Băsescu a dat un semnal că e totuşi „neutru” în chestiune.

Protestele au fost urmate de mai multe episoade de „repliere în anticorupţie”. Ce a însemnat această repliere, executată cu ajutorul unor intelectuali care repetă de ani de zile acelaşi poem al curăţirii capitalismului? În primul rînd, obsesia pentru depolitizarea protestelor, ba chiar segregarea şi curăţarea lor de eventuali alogeni: săraci plătiţi de cine ştie cine, săraci pur şi simplu, „revoluţionari” oportunişti şamd. După cîteva luni de la evenimentele din ianuarie 2012 curăţirea a dus la episoade precum propunerea lui Nicuşor Dan drept candidat la primăria capitalei. Curăţirea a continuat prin lipirea de cauza ICR şi de intelectualii care l-au condus. În numai 6 luni de zile, în 2012, vocile publice au reuşit s-o sucească de la antiausteritate (exprimată frust prin anti-Băsescu), la aproape pro-Băsescu. Părea că-şi asumau o poziţie antipopulară, de fapt îşi duceau pînă la capăt oportunismul postcriză.

Al enşpelea episod al acestei serii de reacţionarism e acum Monica Macovei, conservatorul progresist (sic!) care introduce pe lîngă anticorupţie termeni – nemaivăzuţi în ultimul sfert de veac pe listele de revendicări intelectuale – precum SĂRĂCIE. Prin anticorupţie devenim mai puţin săraci. Uită să spună că prin anticorupţie susţine politici dure de liberalizare, întrutotul pe gustul conservatorilor europeni. Şi complet împotriva precarilor. Ba chiar împotriva unui middle-class prea puţin conştient de propriile interese, aflat de ceva ani într-o stare de graţie sinucigaşă.

Să luăm un prim exemplu

Sorin Ioniţă lucra în perioada postcriză la Societatea Academică Română. Era un oengist tenace, care dorea  să netezească drumul spre o piaţă liberă corectă. În 2010 se cereau tăieri și reduceri de personal – recomandările ferme ale Troicii, dublate de un zel politic rar întîlnit. Baroni de diverse tipuri şi mărimi erau puşi în situaţia de a lua măsuri nepopulare. Deci aveau nevoie de consultanţă, de ceva sprijin de la centru. Aşa că Sorin Ioniţă a prezentat rapoarte şi a dat sfaturi unui baron de dimensiune medie din Dâmboviţa, Florin Popescu, supranumit mai nou baronul puilor (pentru că a împărţit electoratului un tir de pui congelat). Raportul SAR* care urmărea  situaţia spitalelor, sugera concedieri în rîndul personalului tehnic şi identificarea cazurilor sociale ca atare, pentru a elibera paturile.

De la Consiliul Judeţean am primit documentul** cu plata pentru raportul SAR. Abrevierea proiectului despre comprimarea numărului de paturi e o capodoperă: „serv. consult. pt. eval. mod org. funcţ. unit. sanit. publ. cu paturi”. 

contracte făcute de CJ Dâmboviţa cu ONG-uri

Raportul e o capodoperă de „austeritate prin sugestie”: 

„În tot sectorul, sistemul public de asigurari de sănătate acoperă o gamă prea extinsă de cheltuieli și servicii medicale”, disponibile însă oricărui asigurat „în masura fondurilor disponibile”. Cum fondurile disponibile sunt mult mai mici decît necesarul pentru a acoperi toata gama de servicii si medicamente asigurate, apare „un exces de cerere, concurență între pacienți, și uneori, implicit, corupție”.

Sublinierea le aparţine experţilor SAR. Problema e ca e prea extinsă gama, asta după ce constată inegalitățile dramatice și după ce subliniază că sînt alocați bani mult sub procentul european (cu vreo 2,5 procente mai puțin). Indirect, soluţia e să micşorezi gama, nu să forţezi finanţarea. Asta înseamnă să faci „politici”.

De aici trecem firesc spre problema săracilor care se adăpostesc în spital şi la soluţia – să le cerem bani ca să nu se mai cazeze în spitale: 

„să se introducă co-plata pentru servicii medicale în spitale; acest lucru ar fi important nu doar ca sursa suplimentară de venit, dar în primul rînd ca filtru contra cererilor nejustificate de servicii medicale și pentru re-echilibarea solicitarilor pe nivele de asistență: descărcarea specialităților și serviciilor de urgență, redirijare către ambulator și medicina primară”.

Cine e bătrîn şi sărac şi stă în spital, ar trebui să plătească serviciile la valoarea reală:

„Alternativ, chiar unele din aceste unități spitalicești – sau părți ale lor – ar putea fi transformate după consultari cu Direcția de Sănătate Publică și Casa de Asigurări, în unitati prestatoare cu un profil mai adecvat: case de batrîni (cu o recuperare a costurilor prin tarif la valoare reală a îngrijirii); servicii de îngrijire pentru grupuri sociale de risc etc.”

În fine, există şi sprijin retoric de la Banca Mondială. Lupta cu nesimţirea săracilor trebuie să continue:

„Impactul combinat al acestor considerente este acela că spitalele sînt prea mari și au prea multe paturi. Există pacienţi care aprobă această practică, în special cei foarte săraci sau cei cu un domiciliu de o calitate redusă. Există dovezi anecdotice care ilustrează că acești pacienţi preferă să rămînă în spital pentru lungi perioade de timp, în special în timpul iernii, și drept urmare ei s-ar putea opune unor servicii mai eficiente din acest punct de vedere. (Consultant al Bancii Mondiale, citat în «Ministerul Sănătății – Strategia Națională de Raționalizare a Spitalelor, 2010-2012»)”.

Astfel de rapoarte au fost abundente în perioada postcriză. (A se vedea şi raportul pe energie, unde exemplele ideale sînt din nou ţările baltice, alte oaze de experiment pentru preoţii austerităţii). S-a consolidat o generaţie de gulere gri (amestec de bani europeni cu bani de la corupţii „buni” ai partidelor de la putere) care încurajează politici de austeritate şi care, în acelaşi timp, sug cît pot din statutul de „intelectual public”. Sorin Ioniţă şi-a făcut între timp think tank-ul propriu (EFOR) şi proiectele curg cu succes în continuare. Recomandările în piaţa de energie sînt în aceeaşi linie. Este extrem de activ pe facebook, unde dă verdicte dure împotriva oricui încearcă să promoveze „stînga” sau „chestii de mediu”. Ce trebuie înţeles şi de el, şi de publicul său e că trebuie declarate cît mai clar interesele financiare. Abureala specialiştilor neutri şi a intelectuaillor interesaţi chiar ar trebui să înceteze acum.

Oameni precum Ioniţă explică tot timpul corupţia presei (una despre care am scris sute de pagini, evident, nu e o problemă pe care s-o evit), pozînd concomitent în oengistul independent. Cum se numeşte cînd iei bani de la autorităţi politice diverse ca să le susţii politicile? Sigur, timpul a trecut, Ioniţă a devenit un activist neobosit în direcţii mult mai clare protroică, proliberalizări dure. De la poezia curăţării capitalismului de bruiaje orientale, a trecut la noul limbaj de colonialist autohton, acela folosit în zeci de declaraţii în perioada 2012 pentru înfierarea „loviturii de stat” a lui Ponta și Antonescu.

Alina Mungiu-Pippidi consideră că o atac nejustificat atunci cînd invitam la curăţenie în ONG-uri. Păi, cam este nevoie. La fel de mare nevoie ca-n presă. Faptul că e mai curată plata în ONG-uri şi că posibilitatea de a te umple de rahat (fie din nevoia de audienţă, fie din dorinţa patronului) e mai mică decît în presă, nu ne poate împiedica să punem întrebări. Curăţenia banilor nu determină automat producţie intelectuală sau civică onorabilă. Și aşa se face că unii oengişti nu pot observa comportamentul absolut nesimţit al unui ambasador precum Gitenstein. La fel, aşa se face că întîlnirile cu Nuland şi finanţări directe ajută la o înţelegere cu asupra de măsură în ce privește un lobby fără perdea pentru diverse corporaţii, în vederea scrierii legilor.

Aici nu este vorba despre prostiile unora de la EVZ care urlau că sînt plătite ONG-urile de Soros – nici vorbă. Eu observ doar ocolirea temelor: irascibilitatea faţă de discuţii despre bănci, societate, drepturi, privatizare a crescut exponenţial. Concomitent, s-a cîştigat o imunitate faţă de nesimţiri din Vest, mai ales acelea ultraconservatoare. 2012, anul „loviturii de stat”, a generat reacţii absolut idioate în presa vestică (au fost şi relatări echilibrate, dar foarte puţine). Intelectualii publici au preferat să joace totul pe mîna lui Barroso & comp., de parcă ar fi fost cineva contra (s-a şi văzut apoi cît de armonios s-a pliat Ponta pe politici tip Troica). Păstrînd intactă obsesia: nimic social, nimic politic cu adevărat grav! Problema pentru ei era doar că Ponta şi ai lui făcuseră un plan idiot, nu că pe lîngă ei multe milioane de oameni în carne şi oase trimiteau cum puteau mesaje antiausteritate.

RUSIA, vine Rusia

Un alt caz interesant de voce publică bine orientată politic şi financiar: Cristian Ghinea şi al său CRPE. Foarte activ cu atacul la persoană pe facebook, cu bun lipici la fonduri, promotor al unui ton cît mai clar anti-Rusia. Protestele de la Pungeşti sînt făcute de idioţi utili, care nu înţeleg că se face jocul Rusiei, Chevron e altceva decît RMGC şi tot aşa.

Ghinea îl reproduce pe Ioniţă într-o formă perfecţionată. Pe de o parte, avem tribuna intelectualului, Dilema Veche. De cealaltă parte, încasează bani publici (din România sau de aiurea) şi atacă orice formă de critică independentă. Scrie rapoarte, organizează întîlniri cu foşti miniştri de externe, toarnă tone de limbaj dipomatic în direcţia gata stabilită (pentru cine are răbdare). Pamfletăreala şi atacurile la persoană le practică în articolele din Dilema sau pe pagina de facebook. Evident, CriticAtac este o obsesie şi pentru Ghinea, mai mult chiar decît pentru Ioniţă: nu am mai stat să le reproduc statusurile pe reţele sociale, cine are chef se poate distra şi singur***.

Stilul este unul al delaţiunii: a explicat de multe ori cît de periculos şi „extremist” e site-ul cu pricina. De altfel, CriticAtac s-a confruntat pe tot parcursul existenţei sale cu turnătoria de „radical periculos”, inclusiv din partea unor oameni de stînga, lucrînd pentru PSD sau pentru fundații social-democrate. Primele întrebări despre componenţa Euromaidanului, încercarea de dezlegare a luptei oligarhilor, radicalizarea naţionalistă în ambele tabere, episoade groaznice ignorate de presă (cazul incendierii unei clădiri pline protestatari în Odessa e doar unul dintre ele), citarea unor autori ucrainieni care nu au entuziasme europene şi americane necondiţionate, toate astea i-au determinat rapid pe Ghinea şi pe colaboratorii să-i aplice siteului CA ştampila de „vînduţi ruşilor”. Restul mizeriei a fost purtată comod de un site de lături fascistoide (îld) pe care toţi oamenii  de bine de la dreapta îl citează cu nesaţ.

Critici mai argumentate la adresa lui Putin nu au apărut în presa română, în afară de CriticAtac. Aşadar, un site unde mai totul se face voluntar şi unde colaboratorii îşi asumă oricum opinii extrem de incomode e atacat constant de thinktankişti sprijiniţi din bani publici. Se dau neutri, sprijinind, evident, cele mai retrograde agende, şi sînt sprijiniţi pe bani publici să anihileze tot ce nu e în ton cu parteneriatele strategice. În cîmpul intelectual românesc nu se discută scandalurile NSA, legile supravegherii, exploatările periculoase de gaz, cartelarea marilor companii în vederea legiferării, pentru că astfel de fapte ar fi proruseşti sau antieuropene. Şi se pare că UE are nevoie la periferie de acest tip de discurs unic.

CRPE (Centrul Român de Politici Europene) a fost un partener important pentru Ministerul Român de Externe, iar fondurile primite în 2012 şi 2013 au fost de 170.000 de euro

Două dintre vocile cele mai belicoase, Vlad Mixich şi Octavian Milewski, au participat la Forumul Civic România-Ucraina, au şi scris sîrguincios despre situaţie pe un ton cît se poate de bătăios şi de angajat. Victimele nu existau decît de o singură parte, jegul se afla doar la est, relatări şi analize curat strategice. Nici Ghinea, nici Mixich nu au uitat că au duşmani în ţară de combătut, toţi aceia care citau altceva decît poziţii oficiale de la Kiev – pe Hotnews s-au făcut liste cu „prietenii lui Putin”, ştiţi povestea. Pacifismul e o prostie, noi trebuie să fim ofensivi, astea-s mesajele lui Ghinea. Evident, tot pe facebook şi în articole mai avîntate de opinie. Rolul lor – pe care îl fac foarte probabil semiconştient, eu chiar îi cred că ei se imaginează un soi de puşcaşi marini ai oengismului şi jurnalismului, bieții – este acela de a duce discuţia strict în maniheisme producătoare de bani pentru „apărarea ţării”, adică armată, servicii şi propagandă.

În Ucraina trebuie vorbit despre tensiunile dintre oligarhi, despre înţelegerile cu FMI care pot fi dezastruoase pentru cetăţenii de rînd (trebuie să suferi dacă vrei UE); am încercat la CriticAtac să cităm cît mai multe voci preocupate de felul în care degenerează Maidanul, la pachet cu naţionalismele din Est, îmbenzinate de Putin. A fost singura preocupare a unor grupuri precum CriticAtac. Astea-s nimicuri pentru „neutri” cu think-tank şi agendă clară. Normal, pe bani publici e uşor să ai „opinii” clare.

Ghinea mai scotea capul pe la cîte un protest cu Roşia Montană, se mai indigna de cîte o marţe neagră. În rest, legea Big Brother, gaze de şist toate astea sînt rezistenţe inconştiente la atacul teoriştilor. Şi, bineînţeles, mulţumea călduros partenerilor strategico-lobbyşti:

Un citat interesant: Mungiu-Pippidi şi urmaşii săi

Şi Alina Mungiu-Pippidi a muncit din răsputeri să ducă nemulţumiri civice în zone controlabile, aseptice, unde doar anticorupţia pluteşte ca un peştişor auriu în acvariul civic. Deşi nehotărîtă la început, a reuşit să încurajeze totuşi dezbaterea unor subiecte incomode precum exploatarea gazelor de şist. Acum gardul trebuie să fie strîns în jurul etichetei strict „eco”. Cu partea social-economică – bănci, piaţa de energie cu abuzuri incredibile comise în ultimul deceniu, noul cod al muncii şi sărăcirea muncitorilor – ţinută într-o convenabilă estompare. Noul aliat e Moise Guran de la TVR, promotorul eliberării prin muncă. Alina Mungiu-Pippidi a făcut însă pasul strategic, a început să-şi mai înmoaie fundamentalismul de piaţă (în loc de şcoala de la Chicago, avem acum şi ceva Adam Smith): totuşi, capitalismul trebuie apărat de sine însuşi. Problema mea ca om de stînga e că de ani de zile ajung mereu să apăr liberalismul de liberali…

Talibanizarea unor Ioniţă şi Ghinea au lăsat-o pe educatoarea lor, Alina Mungiu-Pippidi,  cu o aură nouă de „neutralitate”. În curînd va inventa şi o stîngă aşa cum trebuie şi cum se cuvine, foarte probabil o stîngă capabilă să absoarbă fonduri şi să nu supere pe nimeni. De ce interesează însă această relaţie mentor-elev, AMP-ioniţighini? Simplu, un citat dintr-un editorial recent mi-a atras atenţia:

„Acum vreo doi ani, un fost student de al meu pentru care aveam toată afecțiunea și în care îmi puneam un pic de speranțe a trebuit să facă drum la SIE cînd ONG-ul lui nu mai avea resurse, și, odată binecuvântarea luată, a fost reciclat pe Republica Moldova și de atunci e prosper. Cine crede că ONG-urile aplică la servicii în vreo țară civilizată ca să le fie aprobate granturile să își bage capul sub robinet. Dar la noi aproape că nu poți lucra în externe, nici ca oengist, dacă nu ai livret. Vă rog, numiți-mi dvs. un comentator de politică externă din România ale cărui venituri nu sunt suplimentate de SIE. Dacă ne străduim împreună, poate găsim vreo doi, mai mulți nu. Iar unii, cei care tronează în emisiuni, sunt colonei de-a dreptul, sau locotenent-colonei, pardon. Care e rolul acestor oameni? Să controleze piața de opinie publică, să nu permită ridicarea unor lideri neșantajabili, să manipuleze la anumite subiecte-cheie, punînd umărul la împiedicarea unor evoluții. Cum ajung să fie recrutați? Nevoia, șantajul, lipsa de resurse alternative, multă lume are puncte slabe, pe lîngă faptul că românul e fomist, el mai e și ambițios, frustrat, orgolios, vrea lucruri pe care nu și le poate permite, credit pe care nu îl merită etc. Așa începe.”

Epocal. Avem tensiuni între generaţii. Banii publici din România intră în zona civică şi de opinie, dar foarte orientat. Şi nu pot să fiu de acord că dezbaterile cu oengismul reprezentat de Mungiu-Pippidi, proneoliberal şi insensibil la austerităţi, sînt mult mai uşor de dus decît cu oameni plătiţi din bani publici să anihileze orice formă de critică. Ce nu înţelege Alina Mungiu-Pippidi e că această nouă generaţie de voci publice pe linie, agresive şi bine înfipte instituţional, sînt o urmare firească a unor „politici” care au promovat o univocitate asurzitoare în ceea ce priveşte linia social-politică şi economică a României. Faptul că studenţii i-au luat-o razna îl explic prin noul oportunism, pe care ei l-au înţeles foarte bine, în timp ce oengişti vechi tronează peste fonduri clasice din Vest: nu mai e loc pentru toți, așa că unii trebuie să ne orienteze pe aceeaşi linie strategică, numai că pe mize ceva mai agresive. Gulerele gri completează politica „tehnocrată” de la centru cu o violenţă dublată, pe înţelesul periferiei.

Acest nou oportunism este în zilele astea interpretat în obosita cheie a serviciilor care au infiltrat totul. Serviciile sînt însă produsul hegemoniei unei ideologii, nu invers. Ca să citez un clasic cu totul special, pe Sebastian Ghiţă, dintr-un interviu cu Tapalagă: dacă vor vesticii să nu fiu mogul, oligarh, gata nu mai sînt, vînd tot, fac ce zic ei. Tot ce li se pare unora că se leagă, acele oculte care par că se dezvăluie cîteodată, sînt de fapt secreţii ale unui sistem univoc. Băsescu o fi avut oameni infiltraţi în puncte-cheie ale statului de drept, dar aceia-s puţini şi vorbesc limba unor pături mai largi, care se pretind active şi progresiste. Nici Băsescu, nici Ponta n-au făcut altceva decît să călărească un val, că doar nu i-au luat pe toţi presarii şi oengiştii şi i-au învăţat cum să se gudure cînd dă doamna Nuland vreun dineu. Această unică filozofie s-a manifestat în inconştienţa cu care spaţiul civic şi mediatic (să mai zic de cel academic?) a evitat constant dezbaterea tuturor temelor grele, de la tratatul fiscal, politicile FMI, Snowden ori tratatul economic SUA-UE, pînă la codul muncii și legislaţia bancară. Tot ce-mi pot dori e ca măcar să se facă distincţia între voci independente şi voci plătite să cînte partituri. De la această distincţie încolo abia putem avea şi dezbateri. Pînă atunci, ca s-o dau pe limba lor, piaţa liberă de idei e viciată de subvenţii nepermise şi conduită intelectuală dubioasă.


* Am solicitat şi primit datele de la Consiliul Judeţean Dâmboviţa şi, mai jos, în cazul CRPE, de la Ministerul de Externe, în baza legii 544/2001.

** Legătura cu SAR şi cu consiliul judeţean e discutată şi în presa locală, care acuză că Sorin Ioniţă a luat banii prin SRL-ul său etc. Mai mult aici şi aici. Nu am intrat în toate culisele colaborării. M-a interesat dacă a existat legătura contractuală şi apoi conţinutul raportului.

*** Unul dintre panseurile lui Ghinea e totuşi absolut savuros. Băiatul plătit din bani publici meditează la o cît mai mică taxare, subliniind că CriticAtac e o stîngă radicală şi periculoasă, pentru că sînt marxişti, în timp ce Obama e normal la cap: „Stânga radicală nu te taxează mai mult, asta face Obama și stânga normală la cap. Stânga radicală te omoară pe unde poate, singura diferență e că ăia nu pot, că nu au ei puterea.”

**** Unul dintre atacurile la adresa mea se refereau la banii „negri” de la Realitatea. Ghinea era preocupat că plătesc facturile din bani „necuraţi”. Cum răspunzi unei asemenea neghiobii? Iau un salariu şi spun şi scriu ce scriu, totul e la vedere. Banii cei curaţi ai lui Ghinea produc însă o politică a opiniei complet nedemocratică. Dacă vrea bătaie de idei pe piaţa liberă, să vină-ncoa’ să vadă cum e să înoţi în mediul privat şi să ieşi onorabil la mal.