10 iunie 2014

Victorie deplină asupra României



Ilie Şerbănescu (Jurnalul Naţional):

Băncile străine, pe care BNR şi alţi brokeri (guvernamentali sau nu) ai capitalului internaţional le-au adus în ţară pentru a o înstăpâni, au reuşit să ajungă a o face folosind în mod net doar bani din România şi nici un sfanţ din afară. Potrivit unei comunicări oficiale de zilele trecute, după 5 ani de dezangajare – “dezintermediere” în limbajul ipocriziei bancare – activele lor, respectiv creditele acordate, coborând vertiginos, au ajuns la nivelul pasivelor lor, adică al depozitelor. Pentru a se înţelege mai bine atât semnificaţia, cât şi eforturile de obţinere a acestei adevărate victorii, trebuie spus că băncile străine au fost aduse în România cu argumentul că România nu are bani şi că, pentru a se dezvolta, are nevoie să vină bănci străine cu bani.

Au fost necesare niscai cazne, căci s-a văzut repede că povestea cu dezvoltarea României constituia un biet trombon, iar acum, privind retrospectiv după numai câţiva ani, obiectivul urmărit era unul mai mult decât jenant: ca banii din România, ăia insuficienţi, să fie totuşi “intermediaţi”, mai bine zis controlaţi, de bănci străine şi nu cumva de bănci româneşti! Oricum nu era vorba de a se aduce din afară un surplus de bănet bancar cu care să fie ajutată dezvoltarea României! Ceva cazne nu puteau fi însă evitate pentru că iniţial chiar a fost nevoie de nişte bani din afară, întrucât nu avea cum să fie confiscat dintr-o dată spre intermediere de către băncile străine tot banul din România! Cu o injecţie de bani străini se puteau da pasager mai multe credite decât depozitele constituite (stocul creditelor faţă de depozite ajungând la un moment dat chiar la 140%), după care urma replierea. Atenţie, esenţial!, creditele aveau să fie acordate nu pentru investiţii şi locuri de muncă, ci pentru consum – adică pentru o falsă prosperitate pe termen scurt, dar secătuire pe termen lung! – condiţii în care, după maximum 4-5 ani, toţi banii româneşti de pe piaţă, mulţi puţini câţi erau, aveau să fie mobilizaţi pentru rambursări, fără ca vreo acumulare pentru dezvoltare să fi fost constituită, şi tot cheagul din puţinul strâns în timp într-o ţară săracă avea să fie epuizat. Ceea ce s-a şi întâmplat! Băncile străine însele au sistat aportul de bani din afară, creditarea s-a prăbuşit şi ordinul expres al staffurilor lor din străinătate a fost să se “descurce” doar cu bani locali, să amputeze drastic “expunerea” pe România! În 5 ani, expunerea lor pe România a scăzut cu 20% şi creditele acordate au coborât la nivelul depozitelor, adică finanţarea de către ele a pieţei româneşti se face de-acum numai cu bani culeşi de pe această piaţă. Ce alt rost mai au de-acum băncile străine decât acela de a ne secătui împrumutând pieţei româneşti cu cele mai înalte marje de dobânzi din lume banii strânşi chiar de pe piaţa românească?! În caz că ar fi vorba de bani aduşi de ele din afară, bravo lor, dacă, desigur, ar găsi proşti să se împrumute la ele. Dar e vorba în mod net doar de bani din România. Proştii nu sunt proşti pentru că aşa au ales, ci pentru că sunt obligaţi. Si aici este rolul BNR!

4 comentarii :

Crystal Clear spunea...

Din cauza asta vor să-l pună preşedinte pe Isărescu..pentru eficienţa trădarii României

Riddick spunea...

Nu cred că le iese. Cei care vin la vot ştiu cine-i Isărescu, chiar dacă are o apreciere majoritar favorabilă.

Crystal Clear spunea...

Ăsts-i cel mai criminal dintre criminalii României.
Basescu a tradat politic, Isărescu a tradat economic.
Amândoi cu zâmbetul pe buze

Riddick spunea...

Ca să "cadă" cât mai mulţi, să-i prostească mai uşor.


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Adrian Cioroianu, 2009 ("Şi totuşi, Europa unită există – deşi nu toţi europenii votează"): Într-o Uniune Europeană ce întârzie să-şi legifereze unitatea (din moment ce Tratatul de la Lisabona nu este ratificat de toate statele membre), într-o Uniune care nu are încă o politică externă comună şi nici o politică de securitate energetică (vezi diferenţele mari dintre state comunitare precum Italia, Germania, România sau Lituania în privinţa relaţiilor lor cu Rusia, de exemplu), într-o Uniune al cărui „euro-parlament” de la Bruxelles & Strasbourg nu prea se ştie cu ce se ocupă, lipsa unui entuziasm comunitar nu poate surprinde. În anul 2007, cu ocazia unei vizite a lui H.G. Pöttering (preşedintele Parlamentului European) în România, în numele MAE român am organizat un prânz în onoarea oaspetelui – la care au fost invitaţi mulţi dintre politicienii exponenţiali ai tuturor partidelor noastre parlamentare. Cu toţii i-am povestit dlui Pöttering cât de unanimă a fost dorinţa românilor de a adera la Uniune şi cât de mult ne-am bucurat, de la mic la mare. Zâmbind, acesta ne-a spus că nu e convins că această unanimitate ar trebui să ne entuziasmeze – cu atât mai mult cu cât nimeni nu poate garanta cât de reală era ea. Date fiind problemele ce or să apară în procesul de integrare, poate ar fi fost mai bine să ştiţi mai precis cine crede într-adevăr în Uniune şi cine nu – a spus, în rezumat, invitatul nostru. Şi cred că acest raţionament era corect. Poate o să-l înţelegem mai bine în următorii ani, în care e foarte posibil să apară şi la noi curente (politice sau intelectuale) care să pună problema în termeni mai tranşanţi: ce aduce Uniunea Europeană unui stat ca România? Beneficiile sunt mai mari decât constrângerile? Avantajele sunt superioare concesiilor? Personal, cred că răspunsul la astfel de întrebări este cert pozitiv. Dar nu exclud eventualitatea ca unii români să nu vadă lucrurile astfel – şi, mă tem, numărul lor va fi, în următorul deceniu, în creştere".

Postări populare (nu P.P.E. !):