Severin: FSN/FDSN/PDSR/PSD "a vrut, dar n-a putut" ;-)

Strig: "Bubico! Bubico! unde e băiatul?!" Alerg... Mi-l aducea dobitoaca pe brațe...

(I.L. Caragiale - Bubico)

Grupul Prospectiv :

Dialoguri prospective (VI)

În dialog cu Adrian Severin

(fragmente)

----------
Trebuie să menționez că în 1997, chiar dacă și atunci conducerea Guvernului român mai făcea demonstrații de servilism, miniștrii nu erau încă chemați pentru instructaj la Ambasada americană și nu luau lecții de dictare la Bruxelles. Dimpotrivă.
----------

III. fCh: Întrebările încep cu situaţia băncilor deoarece în cadrul unui proiect de câteva luni despre avantajele și dezavantajele de / cuplărilor, la care lucrez cu Smaranda Dobrescu, am ajuns analitic la punctul în care totul se face și desface dela in / existenţa unui sector financiar suveran în România. A stabili traseul desuveranizării acestui sector, inclusiv prin înţelegerea mecanicii destructurării / falimentării fără repercusiuni, poate informa pe cei ca noi în ce și cum se poate face mai departe.

Cum se face ca niciunul din fărâmatorii sistemului bancar românesc n-a plătit pentru jaful făcut? Mai mult, parte din aceştia s-au re/constituit sub Băsescu în ceea ce presa numeşte Clubul Monaco--asta însemnând că şi-au început jaful pe timpul CDRului, l-au continuat sub PSD și apoi sub Băsescu.

[...] Cu privire la bănci, linia politică stabilită în acele zile a fost că nu putem privatiza toate băncile întrucât statul va avea nevoie și de bănci cu capital național. Pe de altă parte, am stabilit că ori de câte ori va acționa ca agent economic statul nu va folosi activele sale (inclusiv băncile) ca instrument al politicilor sale macro-economice (protecție socială, locuri de muncă, dezvoltare teritorială). De aceea, am și decis ca Banca Națională a României ca bancă centrală responsabilă pentru politicile de emisiune și de credit să nu fie subordonată Guvernului - acesta din urmă responsabil pentru politicile comercială, economică, fiscală și bugetară (alături de cea socială, evident).

Când spun "s-a stabilit" sau "am decis" nu am în vedere, în afară de ceea ce scrie în legi, nici o decizie politică formală. Prins în lupte politice cu adversarii din afară și dinăutru, partidul de guvernământ de atunci (FSN) nu avea timp de asemenea "subtilități", lăsându-le în totalitate în seama guvernului și acceptând orice decizie a acestuia în măsura în care nu stârnea emoție, nedumerire sau contestare populară, impunându-i efortul de a explica sau apăra ceva. Cât privește guvernul, sub presiunea urgențelor lăsa problemele importante în seama liderilor săi politici, printre care mă insinuasem și eu. Propunerile mele erau considerate acceptate dacă nu se ivea vreo opoziție explicită la ele sau dacă urmare a rezistenței mele discuția se termina fără o concluzie clară de respingere. În asemenea condiții, pe care eu unul, ca și grupul celor care împărtășeau aceleași idei, lipsiți de susținere sau de putere politică suficientă, le-am acceptat, memoria instituțională s-a stins odată cu plecarea de la guvernare. Erau, ca să zic așa, hotărâri personale care se puneau mai mult sau mai puțin în aplicare atâta timp cât persoana decidentului rămânea în funcție și nu se izbea de o opoziție întrecându-i puterile. După aceea, totul repornea de la zero.

Am fost conștient de risc, am avertizat în legătură cu el dar nu am avut forța de a mă opune. Am sperat, doar, că vom rămâne la putere până vom trece de punctul ireversibilității. Nu a fost să fie.

Revenind la bănci, ele s-au găsit, imediat după oficializarea reformei referitoare la ele, sub două tipuri de presiuni. O presiune internă și una externă. Presiunea internă a venit inițial din partea Guvernelor speriate de neliniștea socială apărută pe fondul și în contextul tranziției. Acestea au cerut băncilor să finanțeze proiecte nejustificate sub aspect economic pentru ca astfel să fie evitat falimentul unor industrii inapte sau despre care se credea că sunt inapte a se adapta exigențelor pieții. Presiunea externă a fost în sensul privatizării totale a sistemului bancar pe cât posibil prin lichidare, adică prin falimentarea lui. Între aceste două presiuni și-a găsit un loc perfect corupția, respectiv cei care aveau să devină îmbogățiții tranziției prin transformarea capitalului lor de relații publice în capital financiar privat.

Banca Națională a rezistat cât a putut acestor presiuni. Când nu s-a mai putut s-a alergat după sprijin extern. Eu însumi am făcut acest lucru în 1993 sau 1994 când, călătorind în SUA împreună cu Petre Roman și Victor Boștinaru, am alertat Congresul, administrația și alți interlocutori de acolo asupra pericolului ca așa-zisul "patrulater roșu" care guverna România în acel moment să abolească autonomia băncii centrale și să pună sistemul bancar a plăti pentru susținerea unor politici populiste. Eram convins atunci - cum sunt și acum - că populismul este o boală a democrației care, în cele din urmă, duce la dictatură.

Atunci, cred, intervenția americană a salvat Banca Națională și conducerea ei. Lucrul nu a fost pe gratis. Ca și doctorul Faust, banca a și-a recâștigat virilitatea dar și pierdut sufletul, adică identitatea națională. Prin acțiunile ei economia românească s-a stabilizat și a crescut, dar beneficiile acestei creșteri s-au dus la alții care au devenit titularii puterii economice românești.

Nu știu dacă am răspuns la întrebare dar mai ales nu știu dacă întrebarea este corect pusă. De asemenea, nu sunt convins că eu sunt cel mai în cunoștință de cauză spre a-i răspunde. De aceea îmi cer scuze dacă prin cele afirmate de mine am neîndreptățit pe cineva. Nu dețin toate informațiile.

În orice caz, ceea ce cred este că "jaful" nu a început din perioada guvernării CDR. Atunci zăgazul privatizărilor demagogice s-a rupt dar falimentarea băncilor românești sau denaționalizarea (mai degrabă decât privatizarea) capitalului bancar românesc a început încă din timpul Guvernului Stolojan, datând din aceeași perioadă cu scindarea FSN.

În al doilea rând, falimentarea respectivă a avut cauze complexe, ea neputând fi pusă doar în sarcina câtorva plutocrați români de dată recentă. Mulți au contribuit la falimentare cu bună credință și fără să profite de pe urma ei. Probabil că aceștia ar fi trebuit să își dea seama unde se va ajunge și ar fi trebuit să reziste cu orice preț. Nu putem sancționa, însă, lipsa de eroism.

În al treilea rând, marii beneficiari ai dispariției (poate că acesta este un termen mai corect) sistemului bancar românesc nu au fost membrii așa-zisului "Club de la Monaco" (aceștia s-au lins doar pe degete) ci reprezentanții plutocrației globale. Cu cât România și, mai ales, obținerea și păstrarea puterii politice în România au devenit mai dependente de factorii externi, cu atât mai mult acest proces de dispariție s-a accelerat iar perpetuatorii lui de nivel operativ au devenit mai imuni la sancțiune. Astfel s-a trecut de la o guvernare la alta până când nu a mai fost nimic de "fărâmat".

IV. fCh: Cum se face ca acele contracte de privatizare care stipulau anumite clauze de continuitate a activităţii, numărului de angajaţi și investiţiilor au putut fi pervertite aşa încât pe locul fostelor capacităţi de producţie acum avem mall-uri și bloace?

[...] Astăzi se poate spune că economia românească este în creștere. De ce nu o simt, însă, românii? Foarte simplu. Pentru că titularul puterii economice nu este român. Și nici aceasta nu ar fi o problemă dacă nimeni nu ar practica "naționalismul economic"; dacă competiția economică ar avea loc doar între agenții privați iar nu și între națiuni.

Câtă vreme economia românească s-a dizolvat în economia globală, în timp ce alte economii și-au păstrat identitatea națională, securitatea economică a românilor este în pericol.

În ciuda măsurilor de precauție pe care le-am propus și de care am vorbit înainte, nici eu nu am fost conștient la început că lucrurile vor merge pe un asemenea drum. Mărturisesc că în anii 90 am crezut în sinceritatea celor care vorbeau de construcția unei ordini globale echitabile. Astăzi mi-am pierdut aceste iluzii. Ținta ar trebui să rămână aceeași dar deplasarea către ea trebuie să fie mult mai prudentă. Din păcate nu cred că mai avem mijloace pentru a trece măsurile prudențiale de la nivelul teoriei la cel al practicii.

Alexandru Botu: Domnule Severin, în contextul răspunsului Dumneavoastră vă întreb: 1. Ce n-am pierdut, totuşi, esentialmente până acum? 2. Ce riscăm sa pierdem în continuare si pe mâna cui?

[...] Reforma concepută la București în perioada 1990-1992, deși a avut în vedere obiectivul integrării europene și euro-atlantice a României (inclusiv ca parte a politicii de securitate națională și ca mișcare de schimbare a alianțelor), a prevăzut menținerea controlului național asupra unei părți a capitalului privat domiciliat în România și mai ales menținerea controlului de stat asupra unor active ori a unor operatori economici strategici. De aici a venit sistemul privatizării de masă sau cel al privatizării prin metoda vânzării acțiunilor către angajații societății privatizate. Tot de aici procedura specială vizând aprobarea vânzării pachetului de control al statului. Din păcate, după 1992 și mai ales după 1997 acestea au fost, în ordine, prost aplicate, descurajate, ignorate și, în cele din urmă abandonate.

Adoptarea acestei concepții a avut loc sub un bombardament psihologic și ideologic teribil, guvernele românești ale timpului fiind acuzate de cripto-comunism și neo-comunism. De asemenea, ea s-a izbit de o mare ostilitate externă (transformată prin dezinformare și manipulare, în rezistență internă) referitoare la tot ceea ce însemna măsură de susținere a apariției și consolidării capitalului privat românesc. Poate că și această frânare a acumulării de capital privat românesc pe căi oficiale și legale, a împins spre adoptarea metodelor acumulării primitive de capital (adică a acumulării prin corupție și alte acțiuni criminale). După cum critica și combaterea ulterioară a acumulărilor astfel dobândite au vizat și distrugerea capitalului național.

Desigur, noi trebuia să ne integrăm, să restructurăm și să privatizăm. Trebuia, de asemenea, să gândim în contextul intereselor lumii în care ne integram. Altminteri integrarea nu avea nici un sens. Nu te însori cu gândul de a mânca zestrea nevestei și astfel a-ți lăsa copiii muritori de foame. Trebuia, însă, să ne luăm garanții pentru situația în care în spatele procesului de integrare europeană și prin el, partenerii noștri voiau să își promoveze interese naționale; după cum era esențial ca promovarea intereselor europene în România să fie coroborată cu promovarea intereselor românești în Europa. Redefinirea intereselor naționale românești în contextul intereselor europene, armonizarea și compatibilizarea acestor interese trebuia să garanteze satisfacerea acelor aspirații ale românilor pe care guvernarea națională singură nu le-ar fi putut satisface.

Astăzi ni se spune că în România economia crește și că apar semnele reindustrializării și ale înviorării exporturilor. Dacă în România economia crește ceea ce crește nu este, însă, economia românească. Din acest punct de vedere am pierdut esențialmente totul.

Fabrica de autoturisme Dacia este superperformantă dar ea lucrează pentru a salva randamentul global al societății Renault, salariații români putându-se trezi oricând în stradă dacă interesele generale ale celei din urmă o cer. Combinatul Oltchim este o bijuterie tehnologică dar a fost adus în faliment nu atât de corupția managementului românesc, ci de nevoia agenților economici externi din domeniu de a scădea presiunea concurenței pe piața europeană. Avem resurse energetice care ar putea să ne aducă la autosuficiență pentru o perioadă de timp nu tocmai nesemnificativă, dar valorificarea acestora este sub control străin iar noi trebuie să cumpărăm energia de la aceștia la prețul pieței internaționale, în condițiile în care nici strategia exploatării nu o putem stabili. Dacă încercăm, cade guvernul; dacă nu încercăm, nu ne putem demite președintele. Se poate ca resursele agricole să fi fost mai puțin pierdute. Cu toate acestea, și în acest domeniu statul român are puține strategii la dispoziție; dacă mai are ceva. Așa se explică de ce cumpărăm ceapă din Olanda și pepeni din Spania sau ne vindem pădurile sub formă de bușteni ori, în cazuri mai fericite, de cherestea.

Unii lideri români din domeniul economic--mă refer la cei competenți, onești și patrioți--cu care am stat de vorbă spun că nu mai este nimic de făcut spre a schimba radical situația. Tot ce mai putem face este ca prin politici monetare stricte să păstrăm un context macro-economic favorabil creșterii, sperând că evoluțiile naturale de pe piața internă a UE, coroborate cu cele de pe piața trans-atlantică și mondială, vor face ca o parte oarecare a acestei creșteri să se întoarcă și românilor, printr-un proces marginal de convergență. Nu atât în politica de coeziune (economică, socială și teritorială) și-ar găsi originea asemenea speranțe, ci în indivizibilitatea obiectivă a securității într-o lume a interdependenței globale, ceea ce ar face ca egoismul inteligent să se exprime la limită și sub forma solidarității. Personal nu împărtășesc o asemenea resemnare.

Întrucât sub aspect strategic am pierdut totul (cu excepția geografiei dar care nici ea nu are chiar valoarea excepțională atribuită de noi, căci România este doar o țară de flanc) întrebarea corectă ar fi nu ce riscăm să pierdem în continuare, ci ce putem recupera în continuare și pe mâna cui?

Problema se poate pune și altfel. S-ar putea susține că totuși ceva ne-a mai rămas după ce am pierdut totul: calitatea de membru al unei federații numite Uniunea Europeană și care este una din marile puteri economice ale lumii, precum și o putere politică emergentă globală. Unii spun că ieșirea României, în starea în care se află la ora actuală, din UE și însingurarea ei în afara UE ca țară-tampon între lumea euro-atlantică și cea euro (ruso)-asiatică, sunt sinucigașe. De acord. Rămânerea României în actuala formă de organizare și funcționare a UE este, însă, tot sinucigașă; căci regulile "clubului" în care am intrat nu pot fi încălcate dar respectarea lor ne aneantizează, ne desființează ca națiune. [...]

V. fCh: Cum se face ca s-a procedat la lichidarea industriei româneşti sub lozinca 'fiarelor vechi'?

[...] Nu am creat și nu am folosit formula respectivă. Recunosc, însă, că în sinea mea nu am condamnat-o, socotindu-o o metaforă inspirată. Astăzi știu că a fost, cel puțin, imprudentă sau imprudent de superficial nuanțată și explicată.

Dincolo de metaforă, nu cred că vreun guvern român - în primul rând Guvernul Roman - a avut în minte "lichidarea" industriei moștenite / preluate de la "vechiul regim". Au fost, probabil, o serie de decizii greșite. Astfel, după părerea mea a fost greșită ideea că sistemul de irigații "comunist" era o aberație științifică și economică și de aceea trebuia abandonat. Aveam, însă, doi hidro-ingineri în fruntea statului (Ion Iliescu și Petre Roman) pe care puțini ar fi îndrăznit să îi contrazică - nu din timiditate politică ci din lipsă de competență profesională. Au fost și păreri, cred eu, corecte care nu s-au transformat în decizii politice. Eu unul am susținut consolidarea industriei petrochimice, a materialelor de construcții, a mașinilor agricole și a celei alimentare. Vor fi fost și privatizări frauduloase dar tind să cred că acestea au ocupat un loc marginal. Nu am în minte vreun exemplu de contract de privatizare încheiat cu vreun investitor român în condiții nejustificat de favorabile pentru acesta, motivate de uzura fizică sau morală a activelor, ori care să nu fi fost corect executat și care să fi dus la lichidarea vreunei mari întreprinderi industriale. În general românii nu și-au falimentat voluntar întreprinderile industriale sau cazurile în care asemenea lucruri s-au întâmplat nu pot conduce la concluzia că această practică a dus la "lichidarea industriei românești". Speculațiile imobiliare sunt o altă poveste.

2. Marea problemă cu privatizarea a venit de la presiunile externe. Că în unele cazuri aceste presiuni au fost asociate cu mita este foarte probabil. Mita a fost, însă, doar "vaselina" care a facilitat funcționarea unui angrenaj politic de natură a duce la diminuarea capacității competitive a economiei românești și la "ajustarea" concurenței pe piața internațională (prin eliminarea concurenților români) iar nu la creșterea avantajelor competitive ale agenților economici români și la ajustarea structurală a economiei noastre autarhice clădite în sistemul economiei de comandă. (Ideea mea era că privatizarea trebuie folosită ca un vehicul pentru restructurarea economiei românești, ea lăsând pieței iar nu deciziei politice subiective să indice ce este necesar și viabil și ce nu, factorul politic urmând să intervină ulterior doar pentru unele corecturi motivate strategic sau social. De asemenea, teoria mea era că economia românească este supracapitalizată iar nu subcapitalizată, așa cum se acreditase în mediile occidentale, și de aceea privatizarea trebuia să aducă lichiditățile necesare redinamizării ei prin restructurare economică, tehnologică și managerială, lipsa lichidităților fiind adevărata problemă.)

La început presiunile externe s-au exprimat prin cererea ca privatizarea în statele cu economie de tranzițe (așa zisele economii de piață emergente) să aibă loc într-o logică similară cu privatizările din statele occidentale cu economie de piață consolidată. Aceasta însemna ca ținta privatizării să fie prețul obținut, preț care nu avea cum fi prea mare atâta timp cât la vânzare erau scoase societăți sau active cu reputație artificial scăzută pe piața investițiilor internaționale și care nu aveau o nișă favorabilă pe piața globală a bunurilor și serviciilor. Cu alte cuvinte, ni se spunea cam așa: "Trebuie să vindeți pentru că sunteți virtual faliți și în consecință trebuie să vă mulțumiți cu cât puteți obține întrucât ținând la preț sau punând prea multe condiții suplimentare, goniți investitorii apți a vă aduce lichiditățile esențiale pentru ieșirea din blocaj." În plus, se insista că, lichiditățile necesare existând numai în afara României, marea industrie românească poate fi privatizată doar făcând apel la acestea, orice încercare de a sprijini crearea capitalului privat românesc în contextul așa numitei "mari privatizări" fiind nocivă. Capitalul privat național ar fi urmat să se nască doar în sfera întreprinderilor mici și mijlocii, de dezvoltarea cărora tot eu mă ocupam cu începere din octombrie 1991. (Pentru programul meu de susținere a investitorilor mici și mijlocii dar și de cuplare a dezvoltării acestui sector cu marea privatizare a societăților de stat, am primit Premiul de Onoare al Asociației Mondiale a Întreprinderilor Mici și Mijlocii, la Seul, în aprilie 1992.)

În 1992, UE s-a oferit să finanțeze consultanța pentru punerea în aplicare a legii privatizării (lege redactată sub coordonarea mea cu asistență tehnică americană și adoptată după dezbateri furtunoase în 1991) și proiectarea concretă a politicilor de privatizare. Am primit cu bucurie acea ofertă "generoasă", inclusiv cu gândul că respectiva consultanță va credibiliza acțiunile noastre de privatizare în ochii investitorilor străini mult căutați, fără a observa însă că ea exprima dorința europenilor de a-i elimina pe consilierii americani - căci, încă imperceptibil, "războiul" pentru "colonizarea Estului sălbatec" începuse deja - și mai ales intenția de a face ca privatizarea economiei românești să ducă nu atât la revitalizarea acesteia cât la integrarea ei controlată într-un sistem concurențial favorabil capitalului vest-european.

Dacă intenția mi-a devenit clară mai târziu, rezistența mea a început imediat căci imediat am băgat de seamă că banca franceză "LF", calificată să ofere consultanță în urma unei licitații care respectase scrupulos "standardele europene" - adică dădea garanții că interesele "donatorului" occidental iar nu cele ale beneficiarului român vor fi apărate, încerca foarte agresiv să îmi impună o altă concepție decât cea consacrată anterior de legislația românească, după alte lupte grele duse cu consultantul american. Când am cerut imperativ ca metodele de privatizare să urmeze logica de privatizare românească, potrivită cu specifiul și interesele noastre, mi s-a replicat că UE nu este de acord cu aceasta și propriul meu consultant m-a amenințat că va informa Bruxellesul asupra litigiului nostru. Așa am înțeles că darul este otrăvit. UE nu finanța servicii de care aveam nevoie ci trimitea la noi un vătaf de curte care să se asigure că vom aplica ordinele sale.

Puțini cunosc acest mare conflict dintre România și Occident. A-l face public la vremea respectivă nu ajuta la nimic, întrucât lozincile conservatorilor români de tipul "noi nu ne vindem țara" fuseseră deja eficient folosite de propaganda occidentală spre a descrie România - o națiune față de integrarea euro-atlantică a căreia și așa existau mari rezerve - drept bastion al cripto-comunismului și neo-comunismului. Nu puteam juca decât cartea credibilității mele în lumea occidentală (prin decembrie 1991 poza mea apăruse pe prima pagină a prestigiosului The Times, alături de cea a lui Vaclav Klaus, ambii prezentați drept campioni ai reformelor post-comuniste) spre a obține ce doream prin negocieri discrete. Ceea ce s-a și întâmplat. Litigiul a fost stins într-o întâlnire organizată la Paris, de consultantul devenit mediator, între România și UE. Punctul meu de vedere a triumfat cu compromisuri minime. [...]

3. Următoarea fază a presiunii externe a fost inaugurată în condițiile în care România făcea eforturi pentru integrarea în UE. Atunci am fost lăsați să înțelegem că politicile de dezvoltare sunt incompatibile cu politicile de integrare. România (inclusiv economia românească) era prea mare pentru nișa care i se rezervase în edificiul european. De aceea, dacă doream integrarea trebuia să diminuăm dimensiunile economiei noastre - cu diminuarea teritoriului fiind mai dificil. Așa s-au purtat negocierile.

Guvernul Văcăroiu a rezistat. Motivele au fost și bune și rele; metodele la fel. În final, însă, România risca izolarea internațională. În momentul în care amenințarea respectivei izolări devenise maximă, în timp ce economia românească oricum descreștea - nu prin lichidare ci prin sufocare, a venit la putere guvernul CDR-USD-UDMR. Cel puțin componenta CDR era puternic ideologizată și astfel, dintr-un proces politic, așa cum o considerasem eu ca responsabil de domeniu în timpul Guvernelor Roman și Stolojan, sau dintr-un proces comercial, așa cum fusese ea considerată de responsabilii Guvernului Văcăroiu, sub Guvernul Ciorbea privatizarea a devenit o dogmă, o religie. Aceasta a făcut ca ea să fie strâns asociată cu lichidarea.

Mugur Isărescu povestește frecvent o întâmplare care m-a avut actor dar pe care la un moment dat o uitasem. La începutul lui 1997, a sosit în România directorul FMI, Michel Camdessus. Premierul Ciorbea a ținut să îl întâmpine la aeroport deși gestul era excesiv, el prefigurând decăderea servilistă de astăzi. Alături de premier se aflau Mugur Isărescu, în calitate de Guvernator al BNR și cu mine, în calitate de Ministru de externe. Fără să îl lase pe oaspete să răsufle, Victor Ciorbea s-a lansat într-un interminabil raport pe care nu i-l ceruse nimeni, despre lichidările de întreprinderi la care executivul purcesese cu un patos apt a dovedi convingerile sale reformiste și adeziunea la doctrina "terapiei de șoc": "Am închis minele, am închis combinatele de porci, am închis fabricile de nu știu ce..." - își amintește dl Isărescu că ar fi spus Ciorbea chiar la scara avionului. Pe acest fond, aș fi intervenit eu și am pus capăt penibilului episod spunând: "Mai avem doar de închis guvernul și am terminat treaba!"

A treia și ultima fază a presiunii a fost mai pragmatică, mai ponctuală și mai expeditivă. De astă dată instrumentul nu s-a mai recurs la metodologie sau la ideologie ci s-a acționat cu arma corupției, în sens larg. Pur și simplu România a trebuit să plătească prin privatizări la preț de lichidare în beneficiul capitalului străin fiecare pas făcut în direcția integrării europene și euro-atlantice. Greul l-a dus Guvernul Năstase. Exasperat că nu avansează a trebuit să cedeze, probabil cu speranța că asemenea concesii vor putea fi transformate, după intrarea în UE, în investiții amortizabile prin absorbirea fondurilor europene. Inutil de adăugat că aceasta a permis și micilor îmbogățiți de tranziție români, mărirea averii personale prin acte de corupție în ton cu contextul. De aici, probabil, și impresia că în vremea lui Adrian Năstase corupția a atins paroxismul. Din cauza acestei impresii Năstase plătește astăzi, precum el însuși a spus-o, pentru toți și toate; inclusiv pentru a acoperi corupția cu adevărat nelimitată care a urmat guvernării sale.

În respectul adevărului trebuie spus că pe atunci corupția a avut caracter sistemic tocmai pentru că beneficiat de circumstanța unui scop politic de interes național. După aceea, pe măsură ce România se afunda tot mai mult în statutul de "colonie" iar "guvernarea" se obținea numai prin sprijin extern, metoda privatizării prin corupție a continuat inerțial schimbându-și obiectivul și pierzând până și ultimul element de onorabilitate, ultima scuză. Asta se întâmplă astăzi când metafora "morman de fier vechi" s-a transformat în realitate printr-un proces politic condus. Fierul vechi se vinde, însă, foarte bine. Nu și în folosul României.
----------

Cum de un număr de ani auzim în tăcere de la Externe (MAE) de încă vreun parteneriat strategic sau altul, mai toate fără continuitate şi fără rod, cum aţi vedea poziţia României vis a vis Germania, Rusia, Franţa sau China? Le-am numit pe acestea pentru a moşi gandul, fără vreun criteriu de ordonare/valoare intrinsec.

[...] Care sunt consecințele acestor observații, odată acceptate ca premise ale deciziei politice românești?

1. România trebuie să coopereze politic cât mai strâns cu Rusia și să promoveze cât mai multe proiecte comune, extinzând solidaritatea de interese până la limitele posibilului (care sunt mai cuprinzătoare decât s-ar crede), dar să stea sub aspect geografic cât mai departe de ea. Aceasta înseamnă că Rusia nu trebuie să revină la gurile Dunării, precum și că între Rusia și România trebuie să se afle o Ucraină cât mai mare, cât mai stabilă și cât mai prietenă cu putință.

2. Nici o înțelegere strategică ruso-germană nu trebuie să surprindă România în relații tensionate atât cu una cât și cu cealaltă. (Acesta este cazul în prezent.) Un parteneriat strategic româno-german nu ar fi rău dar din păcate până acum nu a ieșit. Variabilele cu care operează și necunoscutele în ecuațiile politice pe care le au de rezolvat cele două țări sunt atât de numeroase și atât de fluide încât contextul favorabil apare rar și trece repede, de regulă în condiții dramatice.

3. România trebuie să caute a se găsi întotdeauna în același sistem de alianțe cu Ungaria, compensând totodată inteligent prioritățile tactice care le dezbină cu interesele strategice care le apropie. Nu trebuie uitat că ungurii sunt o națiune aristocratică obișnuită să trăiască peste nivelul îngăduit de resursele sale. Naționalismul maghiar a fost, de aceea, întreținut de elitele politice ca o scuză pentru imposibilitatea acestora de a asigura populației o calitate a vieții la nivelul pretențiilor. Dacă România va ști ca prin parteneriat (strategic) să ajute la rezolvarea acestei probleme strategice, de care ține viabilitatea Ungariei ca stat, va obține un câștig strategic de necontestat.

4. România trebuie să substituie parteneriatului ruso-germano-turc la Marea Neagră o trilaterală UE-Rusia-Turcia, în care protagoniștii UE să fie România, Italia și eventual Austria. (Evident nici Germania nu este exclusă dar în această formulă s-ar putea să nu mai fie interesată.)

5. Inclusiv din perspectiva relației cu Rusia, România este interesată de edificarea unei UE puternice aptă a întreține un raport partenerial strategic la nivel global în același timp cu Rusia, SUA și China.

Dificultatea unui parteneriat strategic româno-german ține și de faptul că Germania dorește o Europă puternică cu instituții slabe (adică o Europă dominantă pe care să o poată domina), în timp ce România este interesată de o Europă federală organizată ca democrație transfrontalieră în care concursul dintre națiuni încetează (un fel de State Unite ale Europei în care ea să fie, să zicem, Florida sau Luisiana sau Texas). Nerealizarea unui asemenea parteneriat poate fi compensată, la nivelul cercului puterilor regionale, printr-un parteneriat strategic cu Italia.

În fine, la nivelul cercului global, ca în întreaga istorie postbelică a României, interesul vital al realizării unor macro-echilibre globale impune ca alături de parteneriatul strategic cu SUA, România ca atare, integrată în UE sau parte a unei uniuni intermarium (de la Marea Baltică la Marea Neagră și Marea Egee), să aibă un parteneriat strategic cu China.

Aceste parteneriate se exclud numai în aparență. Pentru România China este în primul rând un factor de echilibru în spațiul euro-asiatic, acolo unde stabilitatea prin contraponderi iar nu prin dominare este dorită și de SUA. Concurența dintre China și SUA pot apărea în Pacific, acolo unde interesele României sunt simbolice. În același timp, UE, ca putere soft, dependentă de SUA sub aspectul securității militare și de Rusia sub aspectul securității energetice, are nevoie pentru realizarea unei securități globale prin echilibru geo-politic, de un parteneriat strategic cu cealaltă super-putere globală soft care este sau va deveni China. Astfel parteneriatul româno-chinez se poate realiza atât direct cât și prin intermediul UE, iar relația strategică româno-americană, precum și cea euro-atlantică pot facilita ajungerea la un model de relație americano-chineză care să garanteze securitatea globală spre folosul tuturor.

În afara acestor raționamente nu mai văd justificarea nici unor parteneriate strategice sau a altor parteneriate cu caracter special. Cele care mai poartă acest nume sunt parteneriate de operetă.

Închei repetând: acesta nu este un proiect de politică externă românească ci doar o sugestie asupra modului în care politica noastră externă ar trebui gândită. Un exercițiu care ar putea eventual inspira o strategie românească de politică externă reală; strategie astăzi absentă.