30 mai 2014

Mesaj pentru Europa nimănui



Curierul Naţional :

Ţările europene şi locuitorii lor nu pot fi confiscaţi cu totul pentru a fi trimişi ambalaţi la Bruxelles pe mâna unor birocraţi având mania experimentelor sociale. "Alo! Mai suntem şi noi aici!", au strigat oamenii la ultimele alegeri europarlamentare. Atât de tare, încât au auzit şi mandarinii cu urechile bine înfundate la tot ce nu suna a refren tâmpitor al ortodoxiei UE. Şi vor tot auzi cinci ani de acum încolo, în condiţiile în care aproape o treime din fotoliile Parlamentului European vor fi ocupate de reprezentanţii unor formaţiuni politice potrivnice establishmentului. Aceştia sunt duşi la Bruxelles şi Strasbourg pe un val de nemulţumire populară tot mai vehement exprimată. Nu mai e rost pentru Europa nimănui. Există oameni în carne şi oase în ţările de pe continent! Şi sunt din cale-afară de supăraţi!
Este de urmărit dacă "arhitecţii" construcţiei europene şi continuatorii lor vor lua act de acest mesaj sau dacă vor continua autist un proiect în care - iată! - vedem că europenii nu se regăsesc. Un procent teribil de voturi împotriva delirului centralizator al Bruxelles-ului, flăcări teribile aruncate către vegetaţia instituţională mult prea luxuriantă şi costisitoare!
Marea Britanie şi Franţa - unele dintre primele democraţii europene - prin UKIP şi Frontul Naţional au obţinut un sfert din sufragii în contul euroscepticilor. O ţară a oamenilor moderaţi, Danemarca, a găsit de cuviinţă să încredinţeze 26,7% Partidului Poporului, anti-imigraţie. Partidul Libertăţii din Austria (FPO) a câştigat 20,5% din electorat. Şi acum nici măcar nu mai este un lucru la fel de insolit ca acum 15 ani, când partidul lui Jörg Haider era izolat în Europa după ce câştigase alegerile. Un partid cu acelaşi nume s-a situat pe locul trei şi în Olanda, cu 13% din voturi, iar în Ungaria partidul naţionalist Jobbik a obţinut chiar şi mai mult (14,3%). "Adevăraţii finlandezi" stau pe o zestre de 12,9%, iar în Grecia Zorii Aurii despre care se zice că ar avea orientare nazistă a fost considerată drept opţiunea cea mai viabilă de către 9,4% dintre greci. Tot în est, noua dreaptă din Polonia a luat 7,1%, iar în Italia formaţiunea separatistă Liga Nordului a câştigat 6,2% din voturi. Democraţii suedezi au strâns aproape 10% din opţiuni, iar Germania, după decenii de "denazificare", a reuşit să trimită în Parlamentul European primul reprezentant de o astfel de orientare.
Dacă vi se pare spectaculos, aceasta nu e tot. Mai sus sunt numai formaţiunile de extremă dreapta sau anti-imigraţie. Nemulţumiţii s-au dus, însă, şi către stânga dură. În Grecia bătăilor de stradă Syriza a câştigat alegerile cu 26,54% din voturi, iar în Italia, pe fondul unei participări sporite, formaţiunea condusă de comediantul Beppe Grillo s-a situat, de asemenea, pe primul loc, având 21,15% din sufragii. În Spania, unde şomajul în rândul tinerilor este de peste 50%, două partide de la stânga extremă s-au clasat pe locurile trei şi patru, obţinând împreună aproape 18% din opţiunile electoratului. În Irlanda băncilor salvate de stat Sinn Fein - care acum 25 de ani încă mai sprijinea Armata Republicană Irlandeză să pună bombe pe străzile protestanţilor - a câştigat 17%. Die Linke în Germania a câştigat 7,4% din voturi, şi nu departe au fost Frontul de stânga din Franţa (6,34%), Iniţiativa Feministă din Suedia (5,3%) şi Blocul de stânga din Portugalia (4,6%).
Publicaţia Open Europe departajează formaţiunile respective în şase categorii: anti-UE, critici puternici ai UE, naţionalişti conservatori, antisistem, stânga populistă şi neofascişti. În total, nemulţumiţii au strâns aproximativ 21% din voturi şi vor avea în noul Parlament în jur de 31% din mandate.
Electoratul se află în căutare, establishment-ul de la Bruxelles şi din cele mai multe ţări europene este privit cu neîncredere. Expedierea cum că aceste voturi ar fi rezultatul măsurilor de austeritate, o simplă frondă sau al neînţelegerii oamenilor ar fi total greşită. Atunci când ai atâtea voturi antisistem şi trendul este în creştere, probabil ceva este în neregulă cu sistemul. Frământările sunt reale. Datorii peste datorii, încrengături instituţionale inutile care limitează apariţia de oportunităţi, taxare exagerată, deficit de democraţie sunt toate fenomene cât se poate de reale. Asistăm la falimentul unei clase politice şi al oligarhiei financiare care o susţine.
Rezultatul alegerilor de la 25 mai este doar un prim avertisment. Până la expirarea actualului mandat de cinci ani, probabil multe din aceste formaţiuni vor ajunge deja la putere. Un plus de impredictibilitate pentru economia europeană, cu atât mai mult cu cât la formaţiunile naţionaliste nu ştii niciodată cum va arăta programul de guvernare. Mussolini spunea că are o mână dreaptă şi o mână stângă şi că atunci când trebuie să muncească se întrebuinţează de amândouă. De ce ar fi altfel şi în politică? se întreba dictatorul Italiei.
Realitatea geopolitică la începutul secolului XXI ne spune că Europa, dacă mai vrea să joace un rol pe harta mondială, ar trebui să stea împreună. Naţiunile mari ale Europei - Franţa, Germania - nu au masa critică pentru a se interpune coloşilor continentali SUA, China, India. Ignorăm acest lucru şi ne vom trezi că Europa va rămâne doar un apendice stingher al puterii americane în extremitatea vestică a Eurasiei, cum spunea un analist. Sub acest aspect Europa ar trebui să rămână o piaţă comună şi să încerce să îşi găsească şi coerenţa politică. Aceasta nu exclude, însă, ascultarea vocii electoratului. Prea multă centralizare la Bruxelles, prea multe chingi ale reglementărilor, la fel de multe datorii şi experimente sociale şi ne vom trezi într-o criză care va arunca întregul continent în ruină.
În ceea ce priveşte România, votul de la nivel european trebuie să ne pună în gardă că "Europa nimănui" a mandarinilor de la Bruxelles, înghiţită pe nemestecate de reprezentanţii establishment-ului nu poate fi nicidecum un reper, aceasta având abia de acum încolo o contră implacabilă din partea celor care pun la îndoială sistemul. Electoratele din Europa pun în faţă ţările, iar identitatea europeană este difuză. Din acest punct de vedere, poate că ar trebui să ne vedem de treabă şi să urmărim interesele naţionale fără a fugări cai verzi pe pereţi pentru o Europă care nu există.
Am auzit în media ca un element în favoarea României faptul că noi nu avem mişcări "extremiste". Atenţie! Este ceva înşelător. Nu avem aşa ceva pentru că astfel de formaţiuni nu s-au închegat, pentru că în trecut cei care au avut asemenea aspiraţii au trădat aşteptările electoratului, pentru că sistemul a făcut eforturi ca nimic să nu se lege în acest sens. Pe de altă parte, nemulţumirea din societatea românească este mare, concluziile după 25 de ani de tranziţie către nicăieri amare, iar ideile antisistem capătă în maturitate. Când va apărea cineva demn de încrederea acestor supăraţi, flacăra politică respectivă se va aprinde numaidecât. Şi vom fi uimiţi cât de repede focul se va întinde. Să nu fim îngrijoraţi pentru acel moment. Nu va fi nimic insolit. Probabil, în toată Europa va fi ditamai vâlvătaia...

3 comentarii :

Crystal Clear spunea...

Adică,;probabil din păcate, ditamai războiul....

Riddick spunea...

Coşea, adineauri, la B1: "Modelul economic post-Războiul Rece n-a dat rezultate, aşa că ne întoarcem la Războiul Rece".

Crystal Clear spunea...

Foarte grav !...


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Adrian Cioroianu, 2009 ("Şi totuşi, Europa unită există – deşi nu toţi europenii votează"): Într-o Uniune Europeană ce întârzie să-şi legifereze unitatea (din moment ce Tratatul de la Lisabona nu este ratificat de toate statele membre), într-o Uniune care nu are încă o politică externă comună şi nici o politică de securitate energetică (vezi diferenţele mari dintre state comunitare precum Italia, Germania, România sau Lituania în privinţa relaţiilor lor cu Rusia, de exemplu), într-o Uniune al cărui „euro-parlament” de la Bruxelles & Strasbourg nu prea se ştie cu ce se ocupă, lipsa unui entuziasm comunitar nu poate surprinde. În anul 2007, cu ocazia unei vizite a lui H.G. Pöttering (preşedintele Parlamentului European) în România, în numele MAE român am organizat un prânz în onoarea oaspetelui – la care au fost invitaţi mulţi dintre politicienii exponenţiali ai tuturor partidelor noastre parlamentare. Cu toţii i-am povestit dlui Pöttering cât de unanimă a fost dorinţa românilor de a adera la Uniune şi cât de mult ne-am bucurat, de la mic la mare. Zâmbind, acesta ne-a spus că nu e convins că această unanimitate ar trebui să ne entuziasmeze – cu atât mai mult cu cât nimeni nu poate garanta cât de reală era ea. Date fiind problemele ce or să apară în procesul de integrare, poate ar fi fost mai bine să ştiţi mai precis cine crede într-adevăr în Uniune şi cine nu – a spus, în rezumat, invitatul nostru. Şi cred că acest raţionament era corect. Poate o să-l înţelegem mai bine în următorii ani, în care e foarte posibil să apară şi la noi curente (politice sau intelectuale) care să pună problema în termeni mai tranşanţi: ce aduce Uniunea Europeană unui stat ca România? Beneficiile sunt mai mari decât constrângerile? Avantajele sunt superioare concesiilor? Personal, cred că răspunsul la astfel de întrebări este cert pozitiv. Dar nu exclud eventualitatea ca unii români să nu vadă lucrurile astfel – şi, mă tem, numărul lor va fi, în următorul deceniu, în creştere".

Postări populare (nu P.P.E. !):