13 decembrie 2013

Clişeul cum că "Occidentul nu susţine antireformiştii" ar cam trebui abandonat



Ani şi ani şi ani de zile, "centrul-dreapta" s-a erijat drept singurul interlocutor al "Occidentului" în România, şi drept reprezentantul veritabil al valorilor occidentale. Deşi prima dovadă mai importantă a acestui fals a fost evidentă odată cu depunerea cererii de aderare la UE şi cu "Declaraţia de la Snagov" (ambele, încă de pe vremea lui Văcăroiu şi FDSN/PDSR), mitul a continuat să persiste.

PSD a fost primit în Internaţionala Socialistă şi în Partidul Socialiştilor Europeni, sub guvernul Năstase a fost aderarea la NATO, FMI şi Banca Mondială au finanţat mereu regimurile de stânga, la fel - firmele occidentale au băgat bani de publicitate în Antene, deşi au existat petiţii împotriva finanţării lor. Şi au mai fost fregatele, Bechtelul şi Galaţiul. Şi o parte din "manopera" de la Bancorex, BCR şi Banca Agricolă.

În ce constă, de fapt, mitul ? Partea sa principală are la bază lozinca "Occidentul pune mai presus de orice valorile (precum democraţia, integritatea, drepturile omului...) în raporturile sale internaţionale". Da-da. Uitaţi-vă numai la cooperarea cu China şi cea în pregătire, cu Iranul.

Ponta îsi permite să facă ceea ce face (printre altele, cu Codul Penal) şi între timp se salută şi conversează cu Obama - dar, ce-o fi şi Obama ăsta, dacă nu tot un radical de stânga ? Pe linie UE, Ponta s-a aliniat la partea importantă ("Sunt unul dintre cei care cred în acel proiect - şi sper să se realizeze pe parcursul vieţii mele politice - al Statelor Unite ale Europei"), că doar n-oţi fi crezut că UE o însemna doar integritate, cum zice Macovei. Iar pe partea de prăduială, oare ce n-ar vinde USL-ul ca să facă un ban ? Pământ, active, ce s-o cere.

Niciun comentariu :


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Adrian Cioroianu, 2009 ("Şi totuşi, Europa unită există – deşi nu toţi europenii votează"): Într-o Uniune Europeană ce întârzie să-şi legifereze unitatea (din moment ce Tratatul de la Lisabona nu este ratificat de toate statele membre), într-o Uniune care nu are încă o politică externă comună şi nici o politică de securitate energetică (vezi diferenţele mari dintre state comunitare precum Italia, Germania, România sau Lituania în privinţa relaţiilor lor cu Rusia, de exemplu), într-o Uniune al cărui „euro-parlament” de la Bruxelles & Strasbourg nu prea se ştie cu ce se ocupă, lipsa unui entuziasm comunitar nu poate surprinde. În anul 2007, cu ocazia unei vizite a lui H.G. Pöttering (preşedintele Parlamentului European) în România, în numele MAE român am organizat un prânz în onoarea oaspetelui – la care au fost invitaţi mulţi dintre politicienii exponenţiali ai tuturor partidelor noastre parlamentare. Cu toţii i-am povestit dlui Pöttering cât de unanimă a fost dorinţa românilor de a adera la Uniune şi cât de mult ne-am bucurat, de la mic la mare. Zâmbind, acesta ne-a spus că nu e convins că această unanimitate ar trebui să ne entuziasmeze – cu atât mai mult cu cât nimeni nu poate garanta cât de reală era ea. Date fiind problemele ce or să apară în procesul de integrare, poate ar fi fost mai bine să ştiţi mai precis cine crede într-adevăr în Uniune şi cine nu – a spus, în rezumat, invitatul nostru. Şi cred că acest raţionament era corect. Poate o să-l înţelegem mai bine în următorii ani, în care e foarte posibil să apară şi la noi curente (politice sau intelectuale) care să pună problema în termeni mai tranşanţi: ce aduce Uniunea Europeană unui stat ca România? Beneficiile sunt mai mari decât constrângerile? Avantajele sunt superioare concesiilor? Personal, cred că răspunsul la astfel de întrebări este cert pozitiv. Dar nu exclud eventualitatea ca unii români să nu vadă lucrurile astfel – şi, mă tem, numărul lor va fi, în următorul deceniu, în creştere".

Postări populare (nu P.P.E. !):