Václav Klaus: Iluziile integrării europene

ECOL: 

Astăzi este o zi specială pentru mine. În luna martie mi-a expirat al doilea mandat de președinte al Republicii Cehe, şi cu siguranţă acest lucru va marca sfârșitul carierei mele de peste 23 de ani – o carieră politică lungă și neîntreruptă, de la căderea comunismului în urma Revoluției de Catifea până în primăvara acestui an. Am fost profund onorat de invitaţia de a deveni „Distinguished Senior Fellow” al Institutului Cato și sunt nerăbdător să îmi îndeplineasc acest rol. Apreciez foarte mult rolul Cato de-a lungul deceniilor în apărarea libertății, piețelor libere, și a guvernului limitat. Ziua de astăzi înseamnă abia începutul noii mele vieţi alături de voi. Am fost rugat să spun câteva cuvinte despre Europa, unul din subiectele mele preferate, și aș dori să încep prin punerea într-o perspectivă mai largă a problemelor de pe continent. Noua mea carte, pe care editorul britanic a decis să o intituleze “Europa: spulberarea iluziilor”, reflectă frustrarea mea în ceea ce priveşte evoluția Europei. Acest titlu, însă, nu a fost întocmai ideea mea. Personal, nu am avut nici o iluzie despre integrarea europeană, aşa că spulberarea acestor iluzii nu a fost niciodată necesară pentru mine.

Cartea analizează aranjamentele instituționale actuale din Europa, care s-au dezvoltat de-a lungul timpului, pornind de la al Doilea Război Mondial până la izbucnirea crizei datoriilor din zona euro, precum și reacțiile costisitoare la aceste evoluții. Pe scurt, optimismul excesiv din jurul beneficiilor economice asociate integrării teritoriale este, și a fost întotdeauna, naiv. Consecințele denaționalizării și centralizării sunt, într-un cuvânt, nedemocratice.

Este important de menționat faptul că Republica Cehă face parte din Europa, este un membru al Uniunii Europene (UE), dar nu și un membru al zonei euro. O țară nu poate fi un membru al Europei, și este important să subliniem acest fapt. Aproape 85% din exporturile cehe merg în Europa - o regiune ce se confruntă atât cu o stagnare economică prelungită, cât și cu o criză a datoriilor suverane acute. Chiar și cu un curs de schimb flotant, Republica Cehă nu se poate deconecta de la tendințele economice ale continentului.

Țara mea este un exemplu clasic al unei economii mici, deschise. Dar pentru a crește, Republica Cehă are nevoie de relații stabile cu parteneri comerciali puternici din punct de vedere economic.
 
Acest lucru, din păcate, nu este posibil în acest moment. În martie, Biroul Național de Statistică al Cehiei a anunțat că produsul intern brut al țării a scăzut cu 0,2%. Toate dovezile arată că viitorul economic nu va fi unul ușor pentru noi – cei care trăim în Europa cu familiile noastre, copiii și nepoții. Nu putem scăpa de soarta continentului, văzut ca un întreg unitar. Prin urmare, avem un interes real, nu doar academic, în privinţa viitorului Europei.

Situația economică actuală nu este întâmplătoare. Ea este o consecință a cel puțin două cauze. Pe de o parte, se datorează unui sistem economic și social mutilat treptat, dar deliberat, din întreaga Europă. Pe de altă parte, ea este o consecință a aranjamentelor instituționale deranjante, din ce în ce mai centralizate și birocratice din cadrul UE. Împreună, ele formează un obstacol major pentru o viitoare evoluție pozitivă, un obstacol care nu poate fi eliminat prin corecții marginale ale politicilor economice pe termen scurt. Problemele sunt mult mai profunde.

Este mai mult decât evident că o economie suprareglementată în Europa este constrânsă suplimentar de o serie de cerințe sociale și de mediu, care operează într-un sistem paternalist al bunăstării. Aceste cerințe reprezintă însă o povară prea mare, iar stimulentele pentru munca productivă sunt prea firave pentru a realiza creșterea. Dacă Europa dorește să reînvie dezvoltarea economică, trebuie să întreprindă o transformare fundamentală, o schimbare sistemică. Acest lucru este ceva ce noi în Europa Centrală și de Est a trebuit să facem acum mai bine de 20 de ani.

Cea de a doua parte a problemei o reprezintă modelul de integrare europeană. Unificarea excesivă și nefirească, standardizarea și armonizarea continentului european în baza conceptului de "Uniune tot mai apropiată", reprezintă adevărate obstacole pentru orice evoluție pozitivă.

Momentul în care costurile marginale ale proiectului de integrare europeană au început să depășească vizibil beneficiile a apărut ca urmare a încercării de unificare monetară a întregului continent. Acest eșec era unul previzibil, de fapt inevitabil, iar consecințele sale au fost înțelese pe deplin, în avans, de mulți dintre noi. De altfel, acest drum a fost în întregime previzibil pentru țările cu economiile mai slabe din Europa, care au suferit în trecut, în mod repetat, ajustări neplăcute, dar inevitabile, prin devalorizări ale monedelor lor.

Toți economiștii care își merită titlul erau conștienți de faptul că Grecia era sortită eșecului, fiind închiși în sistemul ce tocmai l-am descris. Istoria ne oferă multe exemple similare.

Beneficiile promise pentru acceptarea unei monede comune nu s-au concretizat niciodată. Creșterea așteptată în tranzacțiile comerciale și financiare internaționale a fost una relativ mică, şi a fost mai mult decât compensată de costurile acestui aranjament.

În condiții economice favorabile, chiar și zonele monetare nonoptimale pot funcționa, precum au făcut-o și diferite regimuri de rate de schimb fixe. Dar atunci când situația se înrăutățește, precum în timpul crizei financiare de la sfârșitul ultimului deceniu, toate inconsecvențele, punctele slabe, ineficiențele, discrepanțele, instabilitățile și dezechilibrele devin evidente și uniunea monetară încetează să mai funcționeze corect. Acest lucru nu ar trebui să fie o surpriză. În trecut, toate regimurile de curs de schimb fix, inclusiv sistemul de la Bretton Woods, necesitau, mai devreme sau mai târziu, ajustări de curs de schimb - un punct de vedere prezent în fiecare manual de economie.
 
Așteptările - sau, poate, iluziile – potrivit cărora o economie europeană foarte eterogenă ar putea fi omogenizată prin unificare monetară au fost rapid dovedite greșite. De la introducerea monedei euro, economiile europene au deviat, în loc să fie convergente. Eliminarea uneia dintre cele mai importante variabile economice – schimbul valutar – din sistemul economic existent a condus la orbirea unor politicieni, economiști, și bancheri.

Unii își amintesc că acum 20 de ani a avut loc dizolvarea unei alte uniuni monetare, politice, şi fiscale, cunoscută sub numele de Cehoslovacia. Eu eram responsabil de organizarea acestei separări. De fapt, luna februarie a marcat 20 de ani de dezintegrare monetară a Republicii Cehe cu Slovacia, iar experiența noastră este destul de clară.

Fosta federație cehoslovacă a dăinuit timp de 70 de ani, dar totuși a trebuit să accepte faptul că integrarea nominală nu era suficientă pentru eliminarea diferențelor economice dintre cele două țări. Au existat, desigur, și alte motive pentru diviziune, dar dintre toate, motivele economice au fost cele ce au primat.

Cu toate acestea, nu trebuie să fim induși în eroare. Atunci când discutăm despre problemele actuale ale Europei, este greșit să ne concentrăm pe realizările și eșecurile fiecărei țări în parte. Grecia nu este de vină pentru actuala problemă europeană. Din contră, Grecia este victima sistemului monetar din zona euro. A făcut doar greșeala tragică de a intra în zona euro. Orice altceva a constituit doar comportamentul obișnuit al țării, pe care nici unul dintre noi nu are dreptul de a-l critica.

Gradul eficienței sau ineficienței economice grecești, precum și tendința acesteia de a trăi cu o datorie suverană, ar fi trebuit să fi fost bine-cunoscute oricui. Eu cred că decizia de a lăsa Grecia să părăsească zona euro ar fi începutul unui drum lung al țării spre un viitor economic sănătos. Dar personal nu am nici o ambiție de a schimba Grecia. Eu îmi doresc să modific aranjamentele instituționale ale UE. Sper că grecii au înțeles, până în acest punct, că aceeași mărime nu se potrivește tuturor. Personal, îmi doresc doar ca liderii politici din UE să înțeleagă aceeași perspectivă.

Cu toate acestea, eu nu îl văd. Modul lor de gândire se bazează pe un anumit tip de raționament, ca și când legile economice nu ar exista și, prin urmare, politica ar putea dicta economiei. Oamenii ca mine au fost crescuți într-o epocă în care acest mod de gândire a fost dominant în țările comuniste din Europa Centrală și de Est. Unii dintre noi au îndrăznit să ne exprimăm dezacordul la momentul respectiv. Am fost considerați dușmani atunci, și suntem considerați dușmani și acum.

Europa este pregătită pentru o decizie fundamentală: să continăm să credem că politica poate dicta economiei și că poate apăra aranjamentele instituționale actuale cu orice preț? Sau să acceptăm, în cele din urmă, că trebuie să ne întoarcem la raționamentul economic?

Răspunsul dat de marea majoritatea politicienilor europeni până acum a fost de a continua pe aceeași cale. Este datoria noastră să îi informăm că urmările unei astfel de concluzii vor fi mari și vor produce costuri mai mari pentru noi toți. În cele din urmă, aceste costuri vor deveni de nesuportat. Sunt convins că ar trebui să ne întoarcem.

În Europa nu avem nevoie de summit-uri mai frecvente la Bruxelles, ci de o transformare fundamentală a gândirii și a comportamentului nostru. Europa trebuie să realizeze o schimbare sistematică, o schimbare de paradigmă, iar acest lucru necesită rezultatele unui veritabil proces politic, nu aprobarea unui document sofisticat pregătit în spatele ușilor închise. Soluția trebuie să apară ca rezultat al dezbaterilor politice din țările membre individuale ale UE. Acestă soluție trebuie să fie generată de oameni, de demo-urile acestor țări.

Acum este la modă, atât în ​​Statele Unite, cât și în Europa, să se vorbească despre criză. Dar o criză presupune, în definiția economistul Joseph Schumpeter, un proces de "distrugere creatoare." După o criză, nu totul poate fi salvat și menținut. Ceva trebuie să fie lăsat în urmă în acest proces, mai ales ideile greșite. În acest moment, ar trebui să renunțăm definitiv la vise utopice, la respingerea activităților economice iraționale, la refuzul promovării lor de către guvernele europene. Parte din acest set de idei implică inclusiv faptul că unele state trebuie să fie lăsate să se “prăbuşească”.

Adversarii acestei poziții idelogice spun în continuare că o astfel de soluție ar fi costisitoare. Eu văd lucrurile diferit. Pentru mine, prelungirea cursului actual este mult mai costisitoare. Costurile de care europenii se tem de sunt deja aici. Acestea ar trebui să fie numite costuri irecuperabile.

Václav Klaus, economist ceh, a fost președintele al Republicii Cehe din 2003 până în martie 2013. Institutul Cato i-a oferit titlul de “Distinguished Senior Fellow”. 

Acest articol a fost publicat în cadrul Institutului Cato, Cato's Letter, vol. 11, nr. 2, 2013.

• Václav Klaus - texte traduse