17 septembrie 2013

Ilie Şerbănescu: „Generalizarea redevenţelor europene” – o abureală (II)


Ne aflăm în UE şi, în sistemul de tip colonial pe care îl constituie UE, redevenţa este un instrument principal la îndemâna centrului fără resurse pentru exploatarea periferiilor cu resurse. Regula stabilită de centru în numele aşa zisei „pieţe libere şi unice” este că resursa exploatată aparţine nu pieţei locale, ci pieţei comunitare şi este achiziţionată la acelaşi preţ în spaţiul comunitar. Concret, în cazul gazelor de şist de pildă: exploatate în România, gazele obţinute pot fi exportate de producător oriunde în UE, fără vreo obligaţie de aprovizionare cu prioritate a pieţei româneşti. Iar preţul de desfacere este cel unic din UE (în practică, cel pe care Germania, economia dominantă dar neposesoare de gaze, îl plăteşte furnizorului principal, adică Rusiei). 
Trebuie explicat foarte clar de ce aşa-zisa generalizare a redevenţelor europene este doar praf în ochi, chiar dacă ar fi utilizate limitele superioare ale acestor redevenţe. „Ţările europene” care au stabilit baremurile sunt toate ţări şi dezvoltate şi neposesoare de resurse minerale. Au fost, din ambele puncte de vedere, interesate în stabilirea unor redevenţe mici. Ca ţară dezvoltată ai capacitatea de valorificare internă a resurselor minerale şi, ca atare, nivelul redevenţelor este secundar. Ca ţară lipsită de resurse minerale, stabileşti cote de asemenea mici, dacă nu chiar simbolice, de redevenţe pentru că problema nu are obiect. Să ţinem cont că toate ţările europene la care se face referire au folosit din plin, unele în regim colonial, resursele altora, având interes să vândă acestora baliverna redevenţelor mici pentru atragerea investitorilor străini, căci investitorii erau chiar ele! Iar cînd, în funcţie de anumite progrese tehnologice, au ajuns să exploateze ele însele resurse minerale importante, fie au făcut-o pe baze proprii, fie au impus alte modalităţi decât redevenţele în vederea compensării statului-proprietar.

România se află în altă parte. Este o ţară subdezvoltată. Are nevoie de redevenţe mari sau de alte modalităţi de compensare a statului-proprietar pentru a folosi resursele de care dispune spre a se dezvolta. Generalizarea redevenţelor europene – adică generalizarea unor redevenţe mici, nesemnificative – nu-i oferă această posibilitate, deşi îşi pune la bătaie ce a mai rămas din ceea ce i-a lăsat Dumnezeu! Generalizarea redevenţelor europene este doar o abureală!

O abureală extrem de păgubitoare! Problema nu este nivelul redevenţei, ci redevenţa însăşi. Ne aflăm în UE şi, în sistemul de tip colonial pe care îl constituie UE, redevenţa este un instrument principal la îndemâna centrului fără resurse pentru exploatarea periferiilor cu resurse. Regula stabilită de centru în numele aşa zisei „pieţe libere şi unice” este că resursa exploatată aparţine nu pieţei locale, ci pieţei comunitare şi este achiziţionată la acelaşi preţ în spaţiul comunitar. Concret, în cazul gazelor de şist de pildă: exploatate în România, gazele obţinute pot fi exportate de producător oriunde în UE, fără vreo obligaţie de aprovizionare cu prioritate a pieţei româneşti. Iar preţul de desfacere este cel unic din UE (în practică, cel pe care Germania, economia dominantă dar neposesoare de gaze, îl plăteşte furnizorului principal, adică Rusiei). În virtutea acestor reguli, a avea resurse minerale în UE este un handicap, un dezavantaj! Tot concret, România, ca posesor al gazelor de şist, nu se alege din exploatarea acestora nici măcar cu prioritatea aprovizionării pentru piaţa locală! Independenţa faţă de livrările ruseşti de gaze este o poveste! Singura modalitate de a ieşi cât de cât din acest clenci păgubos este cea a încheierii de contracte de exploatare bazate pe împărţirea producţiei. Astfel, multe, puţine, roadele extrase din propriile bogăţii îţi aparţin şi poţi dispune de ele. 

 http://jurnalul.ro/editorial/generalizarea-redeventelor-europene-o-abureala-ii-651736.html

Niciun comentariu :


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Adrian Cioroianu, 2009 ("Şi totuşi, Europa unită există – deşi nu toţi europenii votează"): Într-o Uniune Europeană ce întârzie să-şi legifereze unitatea (din moment ce Tratatul de la Lisabona nu este ratificat de toate statele membre), într-o Uniune care nu are încă o politică externă comună şi nici o politică de securitate energetică (vezi diferenţele mari dintre state comunitare precum Italia, Germania, România sau Lituania în privinţa relaţiilor lor cu Rusia, de exemplu), într-o Uniune al cărui „euro-parlament” de la Bruxelles & Strasbourg nu prea se ştie cu ce se ocupă, lipsa unui entuziasm comunitar nu poate surprinde. În anul 2007, cu ocazia unei vizite a lui H.G. Pöttering (preşedintele Parlamentului European) în România, în numele MAE român am organizat un prânz în onoarea oaspetelui – la care au fost invitaţi mulţi dintre politicienii exponenţiali ai tuturor partidelor noastre parlamentare. Cu toţii i-am povestit dlui Pöttering cât de unanimă a fost dorinţa românilor de a adera la Uniune şi cât de mult ne-am bucurat, de la mic la mare. Zâmbind, acesta ne-a spus că nu e convins că această unanimitate ar trebui să ne entuziasmeze – cu atât mai mult cu cât nimeni nu poate garanta cât de reală era ea. Date fiind problemele ce or să apară în procesul de integrare, poate ar fi fost mai bine să ştiţi mai precis cine crede într-adevăr în Uniune şi cine nu – a spus, în rezumat, invitatul nostru. Şi cred că acest raţionament era corect. Poate o să-l înţelegem mai bine în următorii ani, în care e foarte posibil să apară şi la noi curente (politice sau intelectuale) care să pună problema în termeni mai tranşanţi: ce aduce Uniunea Europeană unui stat ca România? Beneficiile sunt mai mari decât constrângerile? Avantajele sunt superioare concesiilor? Personal, cred că răspunsul la astfel de întrebări este cert pozitiv. Dar nu exclud eventualitatea ca unii români să nu vadă lucrurile astfel – şi, mă tem, numărul lor va fi, în următorul deceniu, în creştere".

Postări populare (nu P.P.E. !):