Ce ipocrizie, să remarci că PSD-ALDE nu mai au majoritate parlamentară fără sprijinul grupului minorităţilor naţionale*, şi în acelaşi timp să aştepţi ca tot un... minoritar (Iohannis) să înjghebeze o majoritate fără PSD-ALDE, din "oaste de strânsură".

* la moţiune n-au votat şi "disidenţii" din PnL, dar la votul de învestitură s-ar "arăta"

© my angry rants

25 februarie 2013

Dacă nu Mihai I, măcar Johannis



Imaginea României în lume este atât produsul clasei politice de la Bucureşti, cât şi mesajul dus de români în afara graniţelor ţării. Polemica politică şi mediatică generată de intervenţia unor state în favoarea preşedintelui sau privind raportul Bruxelles-ului pe MCV a constat în special în individualizarea actorilor politici în diferitele capitale ale Europei. Acuzaţiile de amestec în afacerile interne ale României ori identificarea unor conflicte de interes la nivel naţional au ignorat o întrebare esenţială: Care este de fapt imaginea României în afară. Modul şi forma în care alte state sau instituţiile de la Bruxelles adesea transmit un mesaj României sunt în primul rând, indiferent de justeţea acestuia, oglinda credibilităţii scăzute a ţării în ochii partenerilor noştri. Cum răspunde astăzi clasa politică românească la astfel de provocări externe pentru a-şi reabilita imaginea şi credibilitatea?

La nivel factologic, cea mai bizară încercare de a sugera, cel puţin faţă de Berlin, cele mai bune intenţii este plasarea lui Klaus Johannis şi a lui Eduard Hellvig la vârful conducerii Partidului Naţional Liberal. Un gest politic, ancorat mai degrabă în ideologia secolului al 19-lea şi marcat de dorinţa de a comunica marilor puteri fie o poziţie de egalitate prin forme, din păcate, fără fond, fie prin a sugera apartenenţa de sfera lor de influenţă, este la nivelul diplomaţiei publice echivalentul maşinii cu aburi în fizica cuantică. A te afirma cu reprezentanţi ai minorităţii germane după o vară de invective la adresa cancelarului Merkel este o dovadă de necunoştiinţă totală a culturii politicii germane sau europene, crezând că sprijinul Berlinului depinde doar de modul în care dorim noi să fim priviţi.

Strategia elitei politice de a inspira unei puteri străine încredere prin mecanisme strict legate de afirmare nu este la nivelul anului 2013, fiind doar o formă anacronică de a tânji după credibilitate şi mai degrabă dovada unei culturi politice aflate în timp de secole sub influenţa ocupaţiei otomane. Dacă alianţa naţional-liberalilor cu social-democraţii nu avea cum să opteze pentru soluţia monarhică ca expresie a mitului civilizatoriu carolin, liberalii au înlocuit aşteptările salvatoare atribuite unei coroane nemţeşti cu nemţii la conducerea partidului. Oare nici azi, după mai bine de o sută cincizeci de ani de dificultăţi la capitolul "forme fără fond", nu suntem în stare să depăşim această situaţie de imobilizare şi anihilare politică în care dorim să părem cu orice preţ ceva ceea ce nu suntem? Ce ne-ar îndreptăţi să credem că am putem căpăta credibilitate doar prin aparenţe? Proverbul care îndeamnă să facem ce zice popa, nu ce face popa este simptomatic şi pentru clasa politică. Uităm că acest proverb nu este universal. În alte culturi portice afirmaţiile de loialitate nu se rezumă la manifestări antropomorfe de apartenenţă la familii politice sau la imagini proiectate, ci la aplicarea unor standarde instituţionale riguroase. Cel mai răspândit fenomen în comunicarea unui mesaj la rândul nostru este cel al autoiluzionării naţionale prin declaraţii înflăcărate de loialite şi acţiuni rudimentare menite să semnaleze o convingere naţională. Indiferent care ar fi percepţia publică în străinătate în situaţii de conflict acţionăm monodirecţional de parcă adresantul mesajului nostru ar fi obligat să ne şi creadă. Renumitul istoric german Walter Prost scrie în cartea sa „Hitlers Europa”, apărută în 2011, că Germania avea mereu reţineri în ce priveşte autenticitate de loialitate a unor aliaţi că Mussolini şi Antonescu pentru că aceştia excelau în zelul lor şi erau prea obedienţi. Pentru a evalua loialitatea partenerului, Berlinul nu ia în calcul nici supuşenia şi nici alte forme de flatare prin asocierea politică a conaţionalilor săi.

La fel de contraproductiv este de cealaltă parte a baricadelor politice efortul conclavului a yesmenilor de la Cotroceni şi în general a elitiştilor din PDL. Şi unii, şi ceilalţi îşi justifică misiunea de modernizare a ţării prin alinierea necondiţionată a României sub dictatul de austeritate, generator de sărăcie, infuzat de Berlin în instituţiile comunitare de la Bruxelles. Uniţi prin ignoranţa unui spirit şi vot majoritar, îşi promovează peste hotare o imagine de victimă politică neînţeleasă de români. Asemenea naţional-liberalilor mai nou promotori ai politicii aparenţelor, îşi arogă şi ei cele mai bune intenţii pentru ţară. Nici a mătura deficitele sistemului sub preşul unei aparenţe şi nici a te solidariza cu idei străine împotriva propriului popor însă nu pot aduce credibilitate.

Niciun comentariu :


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Horia-Roman Patapievici, 2009: "Ei bine, teza mea este că Parlamentul European, care funcţionează mai degrabă ca un club de influenţare şi de lobbying decât ca un parlament obişnuit, e chemat să joace, pentru viitor, rolul corpului politic absent. Rolul său îmi pare a fi acela de a forma o comunitate politică provizorie, în vederea realizării treptate a comunităţii politice permanente, care, în proiect, ar fi demosul european. Parlamentul European este, prin urmare, un fel de corp politic european avant la lettre: în el, aşa zicând, se experimentează in vitro poporul politic european".

Postări populare (nu P.P.E. !):