Basmul Uniunii Europene

Jurnalul  Național:

Sunt zece ani de când am scris  acest "basm". O dată cam la patru-cinci ani, simt însă nevoia să-l supun atenţiei publicului, spre a  fi judecat şi, la caz că m-am înşelat, admonestat. Ceea ce, iată, fac şi de astă dată.

Aşadar, a fost odată un ţăran sărac şi cinstit, român. El putea fi deopotrivă bulgar, bosniac, albanez, slovac, sau ucrainean, importante fiind, nu atât etnia, cât sărăcia. În sătucul său natal, izolat de lume, se zvonise că undeva departe, peste nouă munţi şi nouă ţări, s-ar fi aflat o baroneasă înstărită, cu dărnicie fără seamăn, pe care ar fi chemat-o Uniunea Europeană. Şi zvonul nu era numai zvon, căci văzuse omul prin vecini, ba pe unul, ba pe altul, fălindu-se cu darurile acesteia. Drept care, într-o bună zi, şi-a luat toiagul şi a purces la drum. A bătut la poarta palatului şi i s-a deschis. Doamna cea mare l-a primit, l-a poftit să şadă şi, fiindcă era peste măsură de ostenit, l-a îmbiat cu Coca-Cola şi gumă de mestecat. Ţăranul a gustat cu măsură din bucate şi, nerăbdător, şi-a spus păsul: "Mărită Doamnă Uniune, am auzit că faci daruri celor nevoiaşi. Eu am acasă pământ bun, ape limpezi, am şi păduri bătrâne. Iarna însă-i cam lungă la mine în ţinut, aproape şapte-opt luni pe an. Ca să lucrez bine, aş avea nevoie de o pereche de încălţări. Sunt desculţ şi mi-e frig. Doar atât îţi cer".

Doamna Uniune Europeană l-a măsurat din cap până în picioare şi a rămas cu privirea pironită la degetele acestora, vineţii, înfrigurate, bătătorite şi prăfuite de drum. Apoi a glăsuit: "Omule, eşti desculţ şi eu te înţeleg. Dar tot ce-ţi pot oferi este o bască. Una nouă şi de firmă vestită. Ştiu eu?... Armani, Versace… Ţine de frig, de ploaie…".

Omul a luat basca, a oftat dezamăgit, a mulţumit şi a făcut calea-ntoarsă spunându-şi: "Totuşi e doamnă bună. Putea să nu-mi dea nimic". A trecut iarna şi, din gerurile ei cumplite, omul a ieşit destul de bine, doar cu un deget – cel mic de la piciorul stâng – degerat. Apoi, vara istovindu-se, a purces iar pe lungul drum al Doamnei Uniuni, spunându-i păsul vechi: "Sunt desculţ. O pereche de încălţări mi-ar prinde tare bine". Doamna l-a pri­vit cu înţelegere şi căldură, l-a ospătat cu Coca-Cola, oferindu-i iar o bască nouă-nouţă, Steilmann. "Dacă-i pe degeaba, merită s-o iau", îşi spune la întoarcere ţăranul cel sărac şi cinstit.

Iarna a trecut cu chiu cu vai şi, în afara altui deget de la picior – numai unul –, degerat şi amputat, omul n-a avut de suferit.

A urmat primăvara, vara şi, pe când frunzele s-au îngălbenit, ţăranul şi-a amintit de doamna cea darnică, pornind iar spre ea, să-şi încerce norocul. Dinaintea acesteia şi-a băut cu poftă paharul de Coca-Cola, ba a mai şi cerut unul, căci începuse să-i placă, dar de întors s-a întors tot cu o bască. Totuşi nu s-a dat bătut. An după an a străbătut calea plin de speranţă, primind cu politeţe ştiutul dar. Până într-o iarnă, când zăpezile şi gerurile au fost mai amarnice ca niciodată. Prins cu treburile, picioarele i-au degerat, sau cangrenat şi doctorul a trebuit să i le amputeze, spre a-i salva viaţa.

Purtat pe braţe de vecini, omul a bătut la poarta Doamnei Uniuni care, iute, şi-a dat seama de trebu­in­ţe, făcându-i cadou un cărucior de invalid, cu rotile, nou şi strălucitor, având douăzeci şi una de viteze şi baterii solare. Omul a mulţumit şi, în­torcându-se în satul său, a stârnit cu maşinăria cea arătoasă mari in­vi­dii. De aici i s-a tras un necaz: într-o noapte a fost călcat de hoţi. Aceş­tia nu găsiseră mare lucru, dar ple­ca­seră acasă cu saci întregi de băşti. Oameni cu frica de Dumnezeu, îi lă­sa­seră, totuşi, căruciorul.

În prag de iarnă, ţăranul s-a po­menit astfel fără bască. Aşezat co­mod în căruciorul său silenţios, a por­nit iar cale de nouă munţi şi nouă ţări, s-a înfăţişat Doamnei Uni­u­ni şi i-a spus: "Mărită Doamnă, m-au călcat hoţii şi, acum la căderea zăpezii, sunt cu capul descoperit. Fii bună şi dă-mi o bască, fiindcă ştiu că ai şi poţi". Doamna l-a mă­surat din cap până la brâu – că de acolo începea căruţul – şi, gânditoare, i-a spus: "Bade dragă, eu te înţeleg… Dar, tot ce-ţi pot dărui acum este o pereche de încălţări… Á propos… Aşa cum te văd de schilod, cred că nu poţi munci. Nu-mi vinzi mie pământul dumitale? Cu banii primiţi ai putea să-ţi cumperi cea mai bună bască".