"Oprindu-mă din caruselul nebun al deșertăciunilor cu care m-a momit viața și cărora am încercat să le țin piept cum am putut, am descoperit că nu mai am o țară"

Mihai Mălaimare, pe Facebook:

De fapt nu mi-am iubit țara!

Mi-am trăit tinerețea fără să mă gândesc la Ea, sigur, ar fi fost, poate aiurea, tinerețea este o sevă care urcă fără posibilitatea de a îndigui anumite stări, acțiuni, gânduri, dar este clar, țara cred că nici nu exista sub formă de concept, cel mult știam că locuiesc aici, că am prieteni, că familia mă înconjoară, că verile sunt calde și au nopți scurte și duioase, iar iernile sunt pline de omăt care lucește cât este noaptea de lungă sub lumina stelelor. Dar țara, la Ea nu m-am gândit că poate se teme, că poate este însetată, că poate are buzele crăpate de secetă, că poate are nevoie de gândul meu. Nu m-am gândit!

Adolescența a venit cu alte chemări, iubirea m-a potopit, mi-a năucit mințile, uneori mi-a fulgerat inima și aproape întotdeauna am adormit înainte să mă gândesc la Ea! O singură dată m-am oprit pe stradă, în dreptul unui difuzor și am aflat că Ea, țara mea, este în primejdie de moarte și atunci sufletul meu a răbufnit, a înțeles cât de nedrept pentru Ea, pentru țara mea, au trecut o parte din anii mei și i-am jurat că dacă vor veni cumva rușii și la noi, voi lupta și va fi cea mai mare onoare să mor pentru Ea, pentru țara mea! Era în 1968!

Apoi lucrurile nu s-au mai repetat, rușii nu au venit cum îi așteptam noi, dar se pregăteau să vină, au înțeles că pentru a o distruge au nevoie de altceva, nu se pot lupta cu mine la baionetă, pentru că eu, atunci, eram hotărât să o apăr cu orice preț. Și aș fi putut să o apăr la nesfârșit, atât de mare era dragostea mea pentru Ea! Au pus la punct un sistem formidabil și-au dat mâna cu toate năpârcile care au urât-o și o urăsc de moarte, au construit în jurul ei un cerc de foc și au încredințat sarcina alimentării lui celor mai josnice scursuri care au trăit, trăiesc și, din nefericire, vor trăi mereu printre noi. Au alimentat focul în timp ce eu, fulgerat de iluzia gloriei, munceam să devin cel mai bun dintre cei mai buni actori ai Ei, în timp ce eu încercam să-mi trăiesc viața ca un om normal, făcând copii și gândindu-mă din vreme la bătrânețe în așa fel încât să nu devin o povară pentru ei, știind că ei au dreptul să trăiască liber, frumos și fără de griji, așa cum de altfel am trăit și eu. Și în timp ce eu făceam toate astea, țara mea era deja potopită de balele scursurilor antiromânești, de posturile de radio care scuipau venin, de propaganda mondială care își arunca voma peste numele sfânt al țării mele, jinduind la pădurile ei, la câmpiile ei, la avuțiile ei nemaiîntâlnite altundeva. Târziu am înțeles că în toată vâltoarea care a fost viața mea, aproape că nu m-am gândit deloc la Ea, îi pășeam pământul, îi cântam cântecele, îi respiram aerul și nu vedeam că ticăloșii aruncă asupra ei un năvod de ură, de bale și de cuțit înfipt pe la spate.

Mi-am trăit maturitatea cu aceeași furie a izbutirii, a victoriei, a aplauzelor. Mi-am trăit vacanțele hoinărind de-a lungul și de-a latul ei, adesea părăsind-o pentru meleaguri străine, niciodată la fel de frumoase ca ale ei, dar la Ea nu m-am gândit, nu am întrebat-o dacă este fericită, dacă ere vreo nevoie, dacă pot să o ajut cu ceva. Și Ea nu era fericită, avea multe nevoi și da, puteam să o ajut!

Am dat mâna cu ticăloșii care i-au tras primul glonț în piept în 89, am strigat alături de ei că vreau libertate (credeam sincer despre mine că sunt mai inteligent, dar se vede că m-am mințit singur) și am fost, fără să știu, dar asta nu este chiar o scuză, am fost spun alături de nemernicii care doreau să o sugrume, să o omoare, să o șteargă de pe fața pământului. Apoi, lucrurile s-au rostogolit, mizeria, rapănul nostru autohton a ieșit la suprafață, a luat hățurile și a dus frumusețea de căruță pe care bunicul a îngrijit-o toată viața prin cele mai ticăloase hârtoape făcând să-i sară obezile și să i se rupă, așchie de așchie, lemnul lucios al alcătuirii. Și eu nu am văzut, nu am înțeles, ba, mai mult, am urlat adesea alături de cei care răcneau la comandă jos ăia, sus ceilalți! Am trăit libertatea ticăloasă pe care mi-au vândut-o jucând o horă care semăna mai mult a ceardaș, cântând cântece care semănau mai mult a kalinka, bând poșirci jegoase sub nume lucitor de whisky, îmbrăcându-mă cu peticelile lor scârboase și uitându-mi opincile în dulap.

Astăzi am îmbătrânit, m-am uitat în jur, copiii sunt bine, muncesc nărăvaș ca și mine, asta mă bucură, nu mor de foame și nu mă tem că voi ajunge într-un azil nefericit și sincer, nu mă tem de moarte. Dar, oprindu-mă din caruselul nebun al deșertăciunilor cu care m-a momit viața și cărora am încercat să le țin piept cum am putut, am descoperit că nu mai am o țară, că mi-au furat-o și au dus-o undeva unde au dus și flota ei și pădurile ei și avuțiile ei și mândria ei. Țara mea a dispărut, a plecat de la mine pentru că eu, în toată această viață nu m-am gândit decât o singură dată la Ea, atunci când exista posibilitatea ca ticăloșii s-o atace și să o sugrume. Atunci m-am răzvrătit și ei au simțit și nu au îndrăznit. De 30 de ani neoamenii i-au sărit la beregată și eu nu am văzut, am trecut pe lângă trupul ei căzut la pământ, pe lângă gemetele ei. Nu am văzut și nu am auzit nimic pentru că mi-am trăit viața cât am putut eu mai bine. Dar ce este viața mea dacă eu nu mai am o țară? Cum am putut să cred că am trăit-o bine, de viața mea vorbesc, și în spiritul învățăturilor părinților mei și ale părinților lor dacă i-am lăsat pe nemernici să o omoare și să o arunce în fundul pământului să nu i se mai pomenească vreodată numele sfânt?

Eu am, trăit, este adevărat, dar cred că nu mi-am iubit țara!

Iar Iadul pentru mine, adevăratul, chinuitorul Iad în care am să-mi zac veșnicia este DORUL neostoit față de țara mea care. săraca, nu mă va putea ierta vreodată! Și nici nu ar trebui să o facă!