Asasinarea Greciei

Distrugerea unei economii de către ”suzerani” și cleptocrația elenă

Cotidianul:

Guvernul elen este prins într-o luptă pe viață și pe moarte cu elita care domină băncile și centrele de decizie politică ale Uniunii Europene, scrie James Petras, fost director al Centrului pentru Studii Mediteraneene din Atena și consilier al premierului Andreas Papandreu.

Sunt în joc condițiile de trai a 11 milioane de muncitori, funcționari și mici afaceriști greci, precum și viabilitatea UE. Dacă guvernul Syriza capitulează în fata exigențelor bancherilor din UE și acceptă să aplice politica de austeritate, Grecia va fi condamnată la decenii de regres, lipsuri și dominație colonială. Dacă Grecia decide să reziste și dacă este constrânsă să părăsească UE, țara va trebui să renunțe la plata unei datorii de 270 de miliarde de euro, provocând prăbușirea piețelor internaționale și colapsul UE.

Liderii UE contează pe faptul că guvernul Syriza va abandona promisiunile făcute electoratului care pe 15 februarie a votat într-o proporție covârșitoare, de 70%, în favoarea încheierii austerității și a plății datoriilor și pentru promovarea dezvoltării economice și sociale naționale. Alegerea este dificilă; consecințele au o semnificație istorică. Problemele merg dincolo de nivelul local sau regional. Va fi afectat întregul sistem financiar global.
 
Neplata datoriilor va avea un efect care se va propaga asupra tuturor creditorilor, iar încrederea investitorilor în imperiul financiar occidental se va prăbuși. Înainte de toate, băncile occidentale au legături directe și indirecte cu cele din Grecia. Când acestea din urmă se vor prăbuși, vor trece de limitele în care guvernul le-ar putea susține. Intervenția statului va fi la ordinea zilei. Guvernul grec nu va avea de ales decât să preia controlul asupra întregului sistem financiar... efectul de domino va afecta în primul rând Europa de Sud, iar apoi se va propaga în ”regiunile dominante” din nord, dar și în Anglia și America de Nord.

Pentru a înțelege originile acestei crize cu care se confruntă Grecia și UE este necesar să trecem în revistă evenimentele economice și politice din ultimele trei decenii.

Crearea imperiului european

În 1980 Grecia a fost primită în Comunitatea Economică Europeană (CEE) ca stat vasal al imperiului franco-german în ascensiune. Odată cu alegerea lui Andreas Papandreu, șef al partidului socialist grec care avea majoritatea în Parlament, a apărut speranța într-o schimbare radicală a afacerilor interne și externe. În campania electorală, Papandreu a promis că va scoate țara din NATO și UE, va anula acordurile ce permiteau Statelor Unite să mențină baze militare în Grecia și va crea o economie bazată pe ”proprietatea socială” asupra mijloacelor de producție. După ce a fost ales, Papandreu a asigurat imediat CEE și Washingtonul că guvernul sau va rămâne în sânul comunității europene și al NATO și a reînnoit acordurile pentru bazele militare americane. Studiile comandate de guvernul elen la începutul anilor 1980 au prezentat consecințele pe termen lung ale rămânerii Greciei in CEE, în special pierderea controlului asupra comerțului, a bugetului și a piețelor. Studiile au fost ignorate de Papandreu, care a ales să sacrifice independența politică și autonomia economică pe altarul transferurilor de fonduri la scară mare, al împrumuturilor și al creditelor venite din CEE. De la balconul său, Papandreu a vorbit despre independență, justiție socială, în timp ce păstra legaturile cu bancherii europeni și oligarhii greci, armatori și bancheri. Elita de la Bruxelles și oligarhii de la Atena au păstrat controlul asupra sferelor înalte ale sistemnului politic și ale economiei Greciei.

Papandreu a păstrat practicile clientelismului politic apărut în timpul guvernelor de dreapta, înlocuind doar funcționarii de dreapta cu cei din PASOK.

CEE a trecut peste retorica radicală a premierului și s-a concentrat pe compararea controlului și a supunerii statului grec prin finanțarea unui regim clientelar corupt, care deturna fondurile proiectelor de dezvoltare a competitivității către un sistem al favoritismelor, bazat pe un consum crescut.

Elitele europene știau că, în final, faptul că au pus mâna pe economie le va permite să dicteze în politica greacă și să păstreze țara în sânul imperiului în formare.

În ciuda retoricii demagogice despre ”lumea a treia” a lui Papandreu, Grecia s-a ancorat puternic în UE și NATO. Între 1981 și 1985, Papandreu a respins retorica socialistă în favoarea unei creșteri a cheltuielilor sociale și a reformelor ajutoarelor sociale, a creșterii salariilor, a pensiilor și a asigurărilor de sănătate, în timp ce finanța afacerile falite puse la pământ de cleptocrații capitaliști. Rezultatul: în timp ce nivelul de trai creștea, structura economiei elene părea tot mai mult cea a unui stat vasal foarte dependent de finanțarea europeană, de turiștii europeni, semăna cu o economie bazată pe rentă, imobiliare, finanțe și turism.

Papandreu a consolidat rolul Greciei ca avanpost vasalizat al NATO, o platformă pentru o intervenție militară americana în Orientul Mijlociu și în Mediterana de est, dublată de o piață pentru produsele finite din Germania și Europa de Nord.

Din octombrie 1981 și până în iulie 1989, consumul grecilor a crescut, în timp ce productivitatea stagna. Papandreu a câștigat alegerile din 1985 folosind fondurile europene. Între timp, datoria Greciei creștea... Liderii UE au condamnat proasta utilizare a fondurilor de către armata de cleptocrați a lui Papandreu, însă nu a făcut-o prea dur. Bruxellesul recunoștea că Papandreu și PASOK reprezentau cel mai bun mijloc de a închide gura electoratului grec și de păstra Grecia sub tutela CEE și ca vasal fidel al NATO.

Lecții pentru Syriza: reformele pe termen scurt și strategia de vasalitate a PASOK

Fie la guvernare sau în opoziție, PASOK a mers pe urmele adversarilor de dreapta (Noua Democrație) și a acceptat cămașa de forță NATO-UE. Grecia a continuat să mențină cheltuielile militare pe cap de locuitor la cel mai înalt nivel dintre țările membre NATO. Rezultatul a fost că Grecia a primit credite pentru finanțarea reformelor sociale pe termen scurt și coruptia la scară mare pe termen lung, prin extinderea aparatului birocratic de partid.

Odată cu ascensiunea premierului declarat deschis neoliberal Costas Simitis, în 2002, regimul PASOK a falsificat conturile, a inventat informații despre deficitul bugetar, cu sprijinul băncilor de investitii de pe Wall Street, iar astfel Grecia a devenit membră a Uniunii Economice și Monetare. Adoptând euro, Simitis a favorizat o și mai mare subordonare financiară a Greciei în fața funcționarilor europeni de la Bruxelles, care nu erau aleși, ci numiți de Ministerul german de Finanțe și de bănci.

Oligarhii greci au făcut loc la vârful puterii unei noi specii de elite cleptocrate provenite din PASOK, care a deturnat milioane prin achiziții militare, a comis fraude bancare și s-a dedat unei evaziuni fiscale masive.

Elitele bruxelleze au permis clasei de mijloc din Grecia să trăiască iluzia că sunt ”europeni prosperi”, deoarece această clasă păstra o influență decisivă în acumularea de datorii.

O fraudă bancară uriașă – de 300 de milioane de euro – a implicat atunci chiar cabinetul premierului Papandreu.

Relațiile clientelare din interiorul Greciei erau egalate doar de de relațiile clientelare dintre Bruxelles și Atena.

Chiar înaintea crahului din 2008, cei care stabileau politica Greciei erau creditorii din UE, bancherii privați.

Crahul mondial a revelat bazele fragile ale statului grec – și a dus la intervenția directă și brutală a Băncii Centrale Europene, a FMI și a Comisiei Europene – celebra ”troică”. Aceasta din urmă a impus ”politici de austeritate” drept condiții pentru ”salvare”, politici care au devastat economia și au provocat o criză economică majoră, sărăcind peste 40% din populație, reducând veniturile cu 25% si generând un șomaj de 28%.

Grecia: captivitate prin invitație

Prizonieră a UE politic și economic, Grecia a fost neputincioasă pe plan politic. Lăsând la o parte sindicatele care au inițiat greve generale între 2009 si 2014, principalele două partide, PASOK și Noua Democrație, au invitat UE să preia controlul. Degenerarea PASOK într-un apendice ale UE format din oligarhi și colaboratori vasali a golit de sens retorica ”socialistă”. Partidul Noua Democrație a întărit și mai mult controlul UE asupra economiei Greciei. Troika a împrumutat statul său vasal cu fonduri (”de salvare”) care au fost utilizate pentru a rambursa oligarhii financiari germani, francezi și englezi și pentru a întări băncile private elene. Populația greacă a fost ”înfometată” prin politici de austeritate destinate să mențină plata datoriilor.

Europa: Uniune sau Imperiu?

Criza UE din 2008/2009 a afectat mai mult legăturile sale slabe, Europa de Sud și Irlanda. UE s-a dezvăluit adevărata față de imperiu ierarhic în care statele puternice, Germania și Franța, puteau în mod deschis și direct să controleze investițiile, comerțul, politicile monetare și financiare. ”Salvarea” Greciei, atât de mult clamată de UE, era doar un pretext pentru a impune modificări structurale profunde. Acestea includeau deznaționalizarea și privatizarea tuturor sectoarelor economice strategice, rambursarea perpetuă a datoriilor și dobânzilor și diktatele din străinătate asupra politicilor, veniturilor și investițiilor. Grecia a încetat să mai fie un stat independent: ea este total și absolut colonizată.

Crizele perpetue ale Greciei: sfârșitul ”iluziei europene”

Elita greacă și, cel puțin în ultimii cinci ani, cea mai mare parte a electoratului au crezut că măsurile de austeritate adoptate – concedierile, reducerile bugetare, privatizările - erau pilule amare de moment care vor duce rapid la o reducere a datoriei, la echilibru bugetar și la noi investiții, la creștere și redresare. Cel puțin asta le spuneau experții economici și liderii de la Bruxelles.

În realitate datoria a crescut, spirala descendentă a economiei a continuat, șomajul s-a amplificat, iar depresiunea economică s-a agravat. Austeritatea a fost o politică de clasă instaurată de Bruxelles pentru a îmbogăți bancherii străini și pentru a spolia sectorul public grec.

Cheia spolierii de către UE a fost pierderea suveranității elene. Cele două partide majoritare au fost complici activi. În ciuda unei taxe de șomaj de 55% la cei cu vârste de 16-30 de ani, a întreruperilor electricității în 300.000 de gospodării și a exodului în masa (peste 175.000), UE a refuzat să recunoască că austeritatea a eșuat. Motivul pentru care UE se încăpățânează în această politica stă în faptul că ea aduce beneficii puterii, privilegii și profituri de pe urma spolierii și a supremației sale imperiale.

Mai mult, recunoașterea de către Bruxelles a eșecului în Grecia ar avea ca rezultat și revendicarea aceleiași recunoașteri a eșecului în Europa de Sud și chiar mai departe (Franța, Italia și alte state membre). Elitele conducătoare, cele financiare și antreprenoriale din Europa și SUA au prosperat de urma crizelor, impunând reduceri bugetare în sectorul social, reduceri salariale. A admite eșecul în Grecia ar avea repercusiuni și în America de Nord, și în Europa, punând în discuție politicile lor economice, ideologia lor și legitimitatea liderilor lor. Motivul pentru care toate regimurile din UE susțin cu insistență UE când cere ca Grecia să respecte această politică de ”austeritate” perversă și retrogradă este că guvernanții din aceste state au sacrificat nivelul de trai al propriei populații active în timpul crizelor economice.

Criza economică din 2008 și până astăzi au impus sacrificii pentru menținerea profiturilor claselor conducătoare și pentru finanțarea subvențiilor publice pentru băncile private. Toate instituțiile financiare importante – BCE, Comisia Europeană și FMI – urmează aceeași linie: nu tolerează nicio contestare și nicio diferențiere. ”Strangulare economică sau sclavia perpetuă față de datorii” este lecția pe care Bruxellesul o transmite tuturor membrilor UE. În timp ce vorbește despre Grecia, acesta este un mesaj detinat tuturor mișcărilor de opoziție și sindicatelor care pun sub semnul întrebării diktatele oligarhiei de la Bruxelles și ale suzeranilor lor germani.

Toate publicațiile importante și analistii economici au fost folosiți ca megafoane ale oligarhiei de la Bruxelles. Mesajul repetat fără încetare de către liberali și social-democrați pentru națiunile persecutate este că nu au de ales decât să accepte măsurile retrograde, reducând din nivelul de trai (”reformele”) dacă vor să mai spere la ”reluarea creșterii”. O reluare care nu a venit nici după cinci ani.

Grecia a devenit ținta principală a elitelor economice pentru că grecii au trecut de la manifestații fără consecinte la preluarea puterii. Alegerea Syriza, pe baza unei suveranități convalescente, respingerea austerității și redefinirea relațiilor cu creditorii în favoarea dezvoltării naționale constituie premisele unei eventuale confruntări la scară continentală.

Ascensiunea Syriza: luptă de masă și promisiuni radicale (neținute)

Ascensiunea Syriza de la o alianță a sectelor marxiste la un partid de masă se datorează încorporării a milioane de funcționari din clasa de mijloc, a pensionarilor și micilor afaceriști. Mulți susțineau înainte PASOK. Au votat pentru Syriza pentru a reveni la condițiile de trai și la stabilitatea locurilor de muncă de dinainte, din perioada de prosperitate 2000-2007. Respingerea PASOK și a Noii Democrații a fost rezultatul a cinci ani de suferinţe, care ar fi putut provoca revoluții și în alte țări. Radicalismul a început prin manifestații, marșuri și greve prin care s-a pus presiune pe guvernele precedente.

Această parte din Syriza este radicală pentru că opune conformismului prezent nostalgia trecutului – vacanțe la Londra si Paris finanțate de zona euro, credite ușoare pentru a cumpăra mașini și alimente importate, totul pentru ”a fi modern” și a vorbi englezește.

Politica Syriza reflectă în parte aceasta ambiguitate a electoratului său. Pe de altă parte, Syriza și-a asigurat votul tinerilor radicali, șomeri și angajați, care nu au făcut încă parte din societatea de consum și nici nu se identifică cu ”Europa”. Syriza s-a impus drept un partid de masă în mai puțin de 5 ani și simpatizanții și liderii săi au un grad mare de eterogenitate.

Aripa cea mai radicală ideologic este cea a grupurilor marxiste. Ei i se adaugă și aripa tinerilor șomeri, aceasta după revoltele împotriva poliției care a împușcat un tanar activist în primii ani ai crizei. Al treilea val este format din mii de funcționari concediați și de pensionari care au suferit mari reduceri ale pesniilor, la ordinele troicii din 2012. Al patrulea val este reprezentat de foști membri ai PASOK, care au părăsit partidul care se scufuda.

Aripa stângă din Syriza a câștigat alegerile din 2015, iar partidul a inceput să aplice programul său de reforme și schimbări structurale radicale (socialism) și să adopte măsuri prin care să se adapteze intereselor sectorului financiar grec. Tsipras a vorbit despre ”negocierea unui acord” în cadrul unei UE dominată de germani. Tsipras și ministrul său de Finanțe au propus renegocierea datoriei și plata a 70% din datorie! Când a fost semnat acordul, ei au capitulat total!

Pentru puțin timp Syriza a avut o poziție duală: se opunea austerității și dorea un acord cu creditorii. Această politică ”realistă” reflectă poziția noilor miniștri din mediul universitar, foști membri ai PASOK, și din clasa de mijloc care dispare. Retorica și pozițiile radicale ale Syriza îi reprezintă pe șomeri și pe tinerii săraci, care ar avea cel mai mult de pierdut dacă ar fi semnat un acord.

UE-Syriza: concesiile de dinaintea confruntării au dus la capitulare și înfrângere

”Datoria greacă” nu este datoria poporului grec. Creditorii instituționali și băncile europene au împrumutat bani cleptocraților oligarhilor și bancherilor cu bună știință și cu un mare grad de risc. Acepștia din urmă au sifonat mare parte din conturi în Elveția și în afaceri imobiliare la Londra și Paris, activități care nu pot genera venituri pentru rambursarea datoriilor. Cu alte cuvinte, datoria este în mare parte ilegitimă și este atribuită în mod fals poporului grec.

De la începerea negocierilor, Syriza nu a pus în discuție legitimitatea datoriilor și nici nu a indentificat categoriile specifice de persoane și companii care ar trebui să plătească.

Mai mult, în timp ce Syriza contesta politica de austeritate, ea nu făcea la fel cu organizațiile și instituțiile europene care au impus această politică.

De la început, Syriza a acceptat apartenența la UE în numele ”realismului”, guvernul Syriza a acceptat să plătească datoria sau o parte din ea ca bază de negociere.

În mod structural, Syriza a dezvoltat un sistem foarte centralizat, în care toate deciziile importante sunt luate de Alexis Tsipras, ceea ce limitează influența militanților și a bazei radicale. Aceasta a ușurat ajungerea la un compromis cu oligarhii de la Bruxelles care contravine promisiunilor din campanie și care poate duce la dependentț perpetuă a Greciei de liderii și creditorii din UE.

Mai mult, Tsipras a reintrodus disciplina în partid imediat după alegeri, asigurându-se va un compromis dubios nu va fi contestat de nimeni în mod public și că nu va exista o revoltă extraparlamentară.

Imperiul împotriva succesului democratic din Grecia

Alegătorii au sfidat o incredibilă campanie mediatică a fricii și au votat masiv pentru partidul de stânga anti-austeritate Syriza.

Din momentul în care Syriza a primit un mandat democratic, elita UE a urmat calea autoritară tipică a tuturor monarhilor imperiali. Ea a cerut Syrizei o capitulare necondiționată, i-a cerut menținerea structurilor politice și practice ale precedentului regim vasal și a cerut ca Syriza sa renunțe la orice reformă socială (creșterea salariului minim, creșterea cheltuielilor în sănătate, educație și în lupta împotriva somajului). S-a mai cerut ca Syriza să se plieze pe directivele economice stricte și să accepte supravegherea din partea troicii, precum și ca Syriza să păstreze actualul obiectiv de excedent bugetar de 4,5% din PIB în perioada 2015-2017.

Pentru a întări strategia de strangulare a noului guvern, Bruxelles-ul a amenințat să taie bruisc toate facilitățile de creditare și sa ceaăa plata întregii datorii, să pună capăt accesului la fondurile de urgență ale UE și să nu susțină obligațiunile grecești, cele care furnizează împrumuturi companiilor locale.

Bruxellesul a oferit Syrizei ”soluția” funestă a sinuciderii politice prin acceptarea unui diktat, alienându-se astfel de electoratul său. Trădându-și mandatul, Syriza s–ar confrunta cu proteste populare. Respingând diktatul și mobilizându-și electoratul, Syriza ar putea căuta noi surse de finanțare, impunând un control al capitalurilor și orientandu-se către o ”economie de urgență” radicală.

Bruxellesul s-a retras pe poziții și s-a prefăcut că nu aude primele concesii făcute de Syriza, preferând să le interpreteze drept un pas către o capitulare totală, în loc să le vadă ca eforturi ale Atenei de a găsi un compromis.

Syriza și-a abandonat deja cererea de ștergere a unei mari părți din datorii, în favoarea unei extinderi a perioadei de rambursare. Syriza a acceptat să continue plata datoriilor, cu condiția ca aceasta să fie proporțională cu performanțele economiei. Syriza a acceptat supravegherea UE, atât timp cât nu este realizată de către blestemata troică, care are conotații toxice pentru majoritatea grecilor. Însă modificările semnatice nu schimbă substanța ”suveranității limitate”.

Syriza a acceptat deja o dependență structurală pe termen mediu și lung doar pentru a-și asigura finanțarea programelor sociale pe termen scurt. Tot ce cere Syriza este un minimum de flexibilitate fiscală sub supravegherea ”radicalilor” care seamănă cu ministrul german de Finanțe.

Syriza a suspendat temporar privatizările din sectoarele cheie ale infrastructurii (porturi, aeroporturi), din energie și telecomunicatii. În aces timp, guvernul nu a verificat privatizările realizate deja. Pentru Bruxelles, lichidarea sectoarelor strategice lucrative este o parte esențială a agendei sale de ”reforme structurale”.

Propunerile moderate făcute de Syriza și eforturile sale de a acționa în cadrul structural stabilit de UE și de fostele guverne au fost respinse de Germania și de cei 27 de lachei ai săi din UE.

Afirmarea dogmatică a politicilor extremiste, ultra-neoliberale, din UE (demantelarea economiei naționale elene și transferul sectoarelor celor mai profitabile în mâinile investitorilor imperiali) este repetată în paginile tuturor ziarelor importante. Financial Times, Wall Street Journal, New York Times, Washington Post, Le Monde sunt arme de propagandă ale extremismului UE. Confruntat cu intransigența Bruxelles-ului și pusă în fața unei ”alegeri istorice” de a capitula sau de a se radicaliza, Syriza a încercat să convingă guvernele importante. Syriza a ținut numeroase reuniuni cu miniștrii din UE. Premierul Tsipras și ministrul Varoufakis au mers la Paris, Londra, Bruxelles, Berlin și Roma pentru a gasi un compromis. Nu a folosit la nimic. Elita de la Bruxelles a repetat fără încetare: Datoria trebuie plătită în totalitate și la timp.

Grecia va trebui să-și reducă cheltuielile pentru a acumula un surplus de 4,5 % care să-i asigure plata datoriei către investitori, speculanți și cleptocrați.

Lipsa oricărei flexibilități din partea UE este o decizie politică: de a umili și de a distruge credibilitatea Syriza ca guvern anti-austeritate în ochii susținătorilor din Grecia și in ochii celor care ar putea să imite Syriza in Spania, Italia sau Irlanda.

Concluzie

Strangularea Syriza face parte dintr-un proces lung de 10 ani de asasinare economică a Greciei de către UE. Un răspuns brutal la încercarea eroică a poporului elen aruncat în mizerie, condamnat la a fi condus de cleptocrați conservatori și social-democrați.

Imperiile nu renunță la colonii prin dezbateri rezonabile și nici prin eșecul reformelor lor retrograde.

Atitudinea Bruxelles-ului față de Grecia este ghidată de politica ”dirijează sau distruge”. ”Salvarea” este un eufemism pentru a recicla finanțările, care tranzitează Grecia și revin în băncile controlate de zona euro, î„n timp ce angajații din Grecia sunt supuși unei datorii tot mai mari și unei dominații durabile. Planul de ”salvare” al Bruxellesului este un instrument de control prin instituții imperiale, fie că se numesc ”troică” sau altfel.

Bruxelles-ul sau Germania nu vor state membre contestatare, cel mult pot face mici concesii pentru ca ministrul Varoufakis să poată revendica o ”victorie parțială” – o comedie grotescă al cărei eufemism este ”mergi pe burtă, ca altfel...”

Planul de salvare va fi prezentat de Tsipras-Varoufakis drept ”nou” și ”diferit” de acordurile recente sau drept o ”retragere temporară”. Germanii pot acorda Greciei reducerea excedentului primar de la 4,5% la 3,5% pentru anul viitor, dar Grecia tot va trebui să reducă fondurile detinate stimulării economiei, să amâne creșterea pensiilor și a salariului minim.

Privatizările și alte reforme regresive nu se vor opri, ele vor fi ”renegociate”. Statul nu va mai păstra decât un ”pachet” minoritar.

Le vom cere plutocraților să plătească câteva taxe suplimentare, însă nu și miliardele de euro constând în impozitele neplătite în cursul ultimelor decenii. La fel, cleptocrații din PASOK si Noua Democrtație nu vor fi judecați pentru jafurile comise.

Compromisul Syrizei demonstrează că definiția delirantă dată de dreapta (The Economist, Financial Times, NY Times și altele) cuă că Syriza aparține ”stângii dure” sau ”ultra-stangii”, nu este se bazează pe realitate. Doar o presiune populară poata inversa aparenta capitulare a Syriza.

Dacă dogmatismul UE și intransigența sa vor exclude chiar și acordurile cele mai favorabile, Tsipras și Syriza (împotriva vointei lor) ar putea fi fortați să părăsească imperiul Euro și să facă față provocarii de a construi o politică și o economie cu adevărat noi și radicale, precum si un stat liber si independent.

O ieșire reușită a Greciei din imperiul germano-bruxellez va duce probabil la dispariția UE, pentru că alte state vasale se vor revolta după modelul grec. Vor respinge nu numai austeritatea, ci și datoriile lor externe și plata eternă a dobânzilor. Întreg imperiul financiar – pretinsul sistem financiar mondial – ar putea fi zguduit. Grecia ar putea redeveni ”leagănul democrației”.

Sursa: James Petras, Les crises