02 august 2011

Václav Klaus: Ameninţări la adresa libertăţii în secolul 21



Threats to Freedom in the 21st Century: Perth Speech

Multe mulţumiri pentru că îmi oferiţi posibilitatea de a fi astăzi aici. În Perth şi în Australia de Vest sunt pentru prima dată, dar aceasta este deja a treia vizită a mea în ţara dumneavoastră.

Prima mea vizită a avut loc în 1991, la scurt timp după căderea comunismului. Discursurile pe care le-am ţinut aici la acel moment au fost dedicate atât experienţei foarte deprimante a vieţii noastre sub vechiul regim, cât şi eforturilor noastre - care erau deja în curs - de a crea un viitor mai bun. Un subiect pe care am încercat să îl explic atunci merită, probabil, să fie menţionat. Am pierdut foarte mult în timpul perioadei comuniste, dar cel puţin unii dintre noi au învăţat ceva, deasemenea. Datorită deceniilor de comunism, libertatea nu este pentru noi ceva ce vine de la sine, 
ceva de la sine înţeles, ceva ce aşteptăm să obţinem ca un cadou gratuit atunci când ne naştem. Am înţeles că pentru libertate trebuie luptat. Această experienţă a noastră este, probabil, motivul pentru care mi s-a cerut să vorbesc despre "Ameninţări la adresa libertăţii în secolul 21", aici, astăzi.

A doua vizită a mea în ţara dumneavoastră, după zece ani, a fost în anul 2001. La acea vreme, am fost în măsură să anunţ cu mândrie că nu numai comunismul, ci, deasemenea, procesul tranziţiei radicale de la comunism la o societate liberă şi la economia de piaţă a fost deja încheiat. Am devenit o ţară europeană normală care bătea la porţile Uniunii Europene. În trecutul nostru comunist, am considerat UE un simbol al democraţiei şi apartenenţa noastră acolo ca fiind singura variantă. Aşa cum unii dintre dumneavoastră probabil ştiţi, am devenit un stat membru în 2004. Este timpul să spunem că, spre marele meu regret, am subestimat tendinţele supranaţionale birocratice care erau deja prezente în UE la acel moment.
 

Cea de-a treia vizită a mea, din nou după zece ani, are loc într-o eră provocatoare:

- există o criză de netăgăduit a întregului concept al integrării europene (cel mai vizibil "vârf al aisbergului" este criza datoriilor zonei euro);

- în special în Europa, trăim anii unei recuperări foarte neimpresionante, care urmează după o criză financiară şi economică neaşteptat de profundă. Această criză a fost cauzată de o serie de eşecuri guvernamentale bine-ştiute. Nu a fost un eşec al pieţei, după cum pretinde argumentul la modă în aceste zile în cercurile de stânga;

- asistăm la o creştere economică evidentă, extrem de rapidă, a ţărilor aşa-numite BRIC (şi a vecinilor lor), precum şi la din ce în ce mai activa lor participare şi influenţă în evenimentele din lume;

- ne confruntăm cu o isterie în masă la nivel mondial în legătură cu propaganda total iraţională a încălzirii globale;

- nu înregistrăm succese în blocarea încercărilor de eliminare a democraţiei tradiţionale (care este legată direct de instituţia statului) şi de înlocuire a acesteia cu guvernarea globală organizată de către experţi şi intelectuali publici desemnaţi, fără nicio responsabilitate democratică;

- critica noastră asupra tuturor acestor chestiuni este redusă la tăcere prin impunerea agresivă a tiraniei corectitudinii politice, care nu este nimic altceva decât un termen impropriu pentru ipocrizia având gir oficial.


În comparaţie cu viaţa mea în comunism, trăiesc într-o lume infinit mai bună acum, dar într-o lume care este mai dezamăgitoare decât m-am aşteptat să fie la momentul căderii comunismului. Speranţa mea a fost să trăiesc într-o societate mai liberă şi mai liberală (în sensul european, nu american, al cuvântului), decât văd acum în jurul meu.

Mişcarea  spre o societate mai puţin liberă şi mai controlată şi administrată nu este rezultatul eforturilor noastre de a rezolva problemele reale care ne pun în pericol - cum ar fi încălzirea globală cu adevărat periculoasă sau epuizarea efectivă a resurselor minerale sau de petrol, sau din cauza forţei duşmanilor noştri externi - cum ar fi talibanii, al Qaeda, sau fundamentalismul islamic. Problema, aşa cum o văd, se află în idei, în politici (bazate pe aceste idei), precum şi în comportamentul uman influenţat, motivat şi justificat atât de idei cât şi de politici. Bine-cunoscutul  filosof politic Isaiah Berlin a spus odată că "ororile din secolul 20 nu au fost cauzate de simple sentimente omeneşti negative, acestea au fost cauzate de idei". Sunt de acord.

Mi-e teamă de idei şi politici care sugerează că libertatea şi democraţia ar trebui să fie limitate în favoarea unor "mai mari bunuri şi valori", că urmărirea interesului privat este greşită, că interesul public ar trebui să fie dominant, că politicienii acţionează altruist, în interesul public, şi ştiu ce se întâmplă, că oamenii obişnuiţi nu sunt raţionali şi morali şi trebuie să fie, prin urmare, controlaţi, îndrumaţi, şi făcuţi mai buni de către cei care ştiu ce este bine pentru ei. Rezultatul este o neîncredere în creştere în puterea pieţelor libere şi a democraţiei parlamentare şi o încredere în creştere în atotputernicia dirijismului de stat şi în intelectualii publici. Nu trebuie să acceptăm aşa ceva.

Văd probleme în mai multe domenii:

- ne pasă tuturor de drepturile omului, dar mi-e teamă de humanrightism;
- alte culturi ne inspiră, dar nu şi multiculturalismul;
- putem respecta homosexualitatea, dar nu homosexualismul;
- trebuie să garantăm drepturi egale pentru femei, dar avem multe motive să criticăm feminismul;
- suntem cu toţii membri ai diverselor asociaţii de voluntariat, acum numite, conform modei, ONG-uri, dar eu consider ONG-ismul o altă ameninţare la adresa libertăţii noastre.

Voi limita acest discurs de prânz la discutarea a două ameninţări pe care eu le consider cele mai relevante acum - ecologismul şi tendinţa spre deznaţionalizarea statelor şi spre supranaţionalism la nivel mondial, spre guvernarea globală.

Vorbind despre ecologism, nu am în vedere dezbaterea practică şi raţională cu privire la prevenirea degradării mediului, care este - fără îndoială - obligaţia noastră. Am în minte ecologismul ca o ideologie. Aderenţii săi doar pretind a fi interesaţi de protecţia mediului, în realitate ei încearcă să reorganizeze şi să schimbe radical lumea, societatea umană, pe fiecare dintre noi şi comportamentul nostru, precum şi valorile noastre. Consider că, în special în versiunea sa actuală - alarmismul încălzirii globale - este vehiculul cel mai periculos pentru reprimarea libertăţii şi pentru instigarea la controlul extins al guvernului asupra vieţilor noastre.

Am încercat să discut cuprinzător această problemă într-o carte pe care am scris-o acum câţiva ani. Aceasta a fost publicată deja în 17 limbi şi titlul versiunii în limba engleză este "Blue Planet in Green Shackles" [Planeta Albastră în lanţuri verzi]. Problema, aşa cum o văd, este exprimată în subtitlul cărţii, care întreabă: "Ce este pe cale de dispariţie - clima sau libertatea?". Răspunsul meu este ferm şi direct: clima este OK, libertatea este pe cale de dispariţie.

Australia este un caz foarte deosebit, în acest sens. Numărul adversarilor puternici ai ideii încălzirii globale periculoase produse de om - profesorii Carter, Plimer, Evans, Archibald, Sternhell, Kininmonth şi alţii câţiva - precum şi punctele forte şi profunzimea argumentelor lor, sunt unice, măsurate pe cap de locuitor.[1] În acelaşi timp, guvernul australian pare a fi cel mai radical susţinător al teoriei încălzirii globale din întreaga lume, depăşind chiar şi ţări din Europa (poate nu Uniunea Europeană, care este - după Tratatul de la Lisabona - o entitate deosebită, existând autonom pe lângă ţările europene individuale). Sunt, desigur, de partea criticilor doctrinei încălzirii globale.

Trebuie să le repetăm exponenţilor acestei doctrine întrebările elementare ale dezbaterii încălzirii globale şi să insistăm să primim răspunsuri  serioase de la ei:

1. Trăim în era unei încălziri globale semnificativă statistic, non-aleatoare, non-ciclică ?

2. Dacă există o astfel de încălzire globală, este dincolo de fluctuaţiile naturale ale temperaturii şi este predominant creată de om?

3. Este ea rezultatul emisiilor de CO2 ?

4. Este încălzirea atât de mare încât o vom simţi şi vom suferi din cauza ei ?

5. Ar trebui să ne deranjeze mai mult decât multe alte probleme presante cu care ne confruntăm ? Ar trebui să primească o atenţie extraordinară în detrimentul altor probleme concurente ? Este atenuarea încălzirii globale cea mai bună alocare a resurselor noastre limitate?

6. Dacă vrem să controlăm clima, aceasta se poate realiza, în cele din urmă ?

Răspunsul meu la toate aceste întrebări este NU.
O lectură foarte atentă a dezbaterii încălzirii globale îmi spune că nu există un consens ştiinţific - proclamat propagandistic de către exponenţii GWD [Doctrina Încălzirii Globale] -, că un răspuns DA ar fi fost convenit. A pretinde că există un astfel de consens este înşelător din punct de vedere moral şi intelectual.

Ca economist, mă simt obligat să extind dezbaterea în curs

- prin sublinierea rolului pozitiv care a fost şi care va fi jucat de progresul tehnic, în special pe termen lung - cu condiţia ca noi să nu-l oprim;

- prin solicitarea tratării corecte a conceptului externalizărilor;

- prin a insista asupra unei aversiuni raţionale faţă de risc în locul recurgerii la principiul precauţiei;

- prin planificarea adecvată a viitorului;

- prin respectarea  tendinţei actuale de modificare a cererii, bazată pe interacţiunea pozitivă pe termen lung, bine documentată, între creşterea veniturilor şi a bogăţiei şi problemele de mediu. Un lucru este clar: consecinţele schimbărilor climatice - în cazul în care există sau dacă vor fi vreunele - vor fi rezolvate ca orice alte modificări şi provocări anterioare, de piaţă şi de ingeniozitatea umană, nu prin măsuri luate de guvern.

Al doilea aspect care mă deranjează cel mai mult este mişcarea accelerată spre guvernarea globală (în cazul nostru, chiar mai dramatic, spre cea europeană), adică spre slăbirea pilonului tradiţional al democraţiei - a statelor naţionale. Este foarte la modă să se susţină acum că, din cauza globalizării, prin ea înţelegându-se internaţionalizarea activităţilor umane, avem nevoie de guvernare la nivel mondial. Nu sunt de acord. Faptul că apar probleme similare în multe ţări nu înseamnă că acestea sunt de nivel mondial şi că acestea ar trebui să fie rezolvate şi evitate prin utilizarea mai puţin a pieţelor şi mai mult a guvernelor. Internaţionalizarea activităţilor umane, de neoprit şi în esenţă pozitivă, nu cere soluţii centraliste. Avem multe motive să ne temem de guvernare, atât internă, cât şi globală.

Soluţia problemelor stringente ale epocii noastre nu se află în crearea de noi agenţii guvernamentale şi supranaţionale. Nu stă, deasemenea, în detaliile tehnice ale acestor soluţii. Este vorba despre democraţie, şi democraţia are nevoie de demosuri, democraţia are nevoie de cetăţeni şi de cetăţenie - fără de care democraţia nu poate fi constituită. Nu putem avea democraţie la nivelul Uniunii Europene, cu 27 de state naţionale diferite. În mod similar, nu poate fi democraţie la nivelul lumii. Este posibil să avem un interguvernamentalism eficient, dar nu un supranaţionalism democratic în întreaga lume. Încercările recente de a începe organizarea guvernării globale pe baza unor organizaţii cum ar fi G20 sunt inacceptabile.

Un caz special este Europa. În anii '50, ideea directoare din spatele integrării europene a fost de a liberaliza, de a deschide, de a elimina barierele de la frontierele ţărilor europene individuale, de a permite libera circulaţie, nu numai a mărfurilor şi a serviciilor, ci şi a oamenilor şi a ideilor pe continentul european. A fost un concept pozitiv. Situaţia s-a schimbat în timpul anilor '80 şi mutaţia decisivă a venit cu Tratatul de la Maastricht, în decembrie 1991. Integrarea s-a transformat în unificare, liberalizarea în centralizarea luării deciziilor, în armonizarea normelor şi a legislaţiei, în consolidarea instituţiilor europene, în detrimentul instituţiilor din statele membre, în creşterea deficitului democratic, în post-democraţie.

S-a mers în continuare în aceeaşi direcţie în 2009, prin Tratatul de la Lisabona. UE s-a schimbat treptat, trecând de la o comunitate de naţiuni care cooperează, la o uniune de entităţi non-suverane. Constatăm că trecerea spre o "Europă tot mai unită" - fără o identitate europeană autentică şi un demos european - duce la formarea accelerată de structuri birocratice supranaţionale. Ele tind să restrângă libertatea, democraţia şi responsabilitatea democratică, să nu mai vorbim despre eficienţa economică, spiritul antreprenorial şi competitivitate.

Problemele recente cu euro o demonstrează destul de convingător. Când am criticat în ultimele două decenii conceptul de monedă comună europeană creată în mod artificial, nimeni nu a vrut să asculte. Nu-mi face nicio plăcere să văd acum că am avut dreptate. Ar fi fost mai bine pentru mine - ca şi pentru cineva care trăieşte în Europa - dacă aş fi greşit.

Permiteţi-mi să închei prin a spune că lupta pentru libertate rămâne subiectul zilei, chiar şi în secolul 21. Nu ar trebui să devenim victime ale noilor "isme" progresiste care visează la schimbarea lumii şi la perfecţionarea oamenilor, apărate şi promovate de corectitudinea politică. Ar trebui să ne ridicăm pentru bunele şi vechile noastre convingeri şi credinţe conservatoare. Atât în Europa cât şi în Australia.

Václav Klaus, Institute of Public Affairs, Hotel Duxton, Perth, Australia, 22 iulie 2011. Versiunea uşor revizuită a fost prezentată la Conferinţa Alfred Deakin de la Universitatea din Melbourne, Melbourne, 28 iulie 2011.

[1] Am folosit acelaşi argument în recenzia cărţii lui RM Carter "Climate: The Counter Consensus", Londra, Stacey International, 2010. Recenzia a fost publicată sub titlul
"The Opposition to the Global Warming Dogma Is Finally on the Rise" [Opoziţia faţă de dogma încălzirii globale apare, în sfârşit] în The Spectator Australia, 25 octombrie 2010. Disponibil, deasemenea, la www.klaus.cz/clanky/2699.

http://www.klaus.cz/clanky/2888


Discursul integral al lui Václav Klaus de la National Press Club of Australia, 26 iulie 2011: "The mass delusion of climate change" (Iluzia în masă a schimbarilor climatice)



2 comentarii :

Marius Delaepicentru spunea...

Excelent, moşul! Aşa trebuie să acţioneze şi ai noştri. Nu cu conformisme.

Riddick spunea...

A făcut 70 de ani pe 19 iulie.

"Ai noştri" ascultă de PPE, Fundaţia Konrad Adenauer (care formeaza cadrele de tineret la PDL), Fundaţia Hanns Seidel, iar Basescu l-a luat consilier pe Ludovic Orban, pe care nu l-a dat afară imediat după interviul lui din Ziarul Financiar în care se declara pentru "un guvern unic european":
http://www.zf.ro/eveniment/leonard-orban-consilier-prezidential-aparitia-unui-guvern-unic-al-ue-este-inevitabila-romania-a-aderat-la-pactul-euro-plus-pentru-a-putea-ramane-la-masa-deciziilor-8114029


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Hunor Kelemen, 2012: "Sigur, vorbim despre Statele Unite ale Europei şi eu, din acest punct de vedere, pe termen lung, văd o ieşire din situaţia actuală prin crearea acestei structuri. Atunci şi România, ca stat, va avea o autonomie în interiorul Statelor Unite ale Europei, în interiorul „statului mare". Trebuie să tindem către aceste lucruri şi să discutăm foarte sincer şi foarte deschis".

Postări populare: