Tehnocraţi ! Când vă căraţi ?

23 septembrie 2014

Un tabu: Resursele României. Cifrele necruțătoare dintre business, politică, mitologie



Nu-mi place deloc cursdeguvernare.ro, dar găsesc interesant acest articol:

 

Tuzla, 03 septembrie, 2014 – Traian Băsescu: ”Sunt foarte multe informaţii de presă în care OMV Austria pare a lansa politici care nu sunt în favoarea statului român. O spun deschis, direct, că vor fi partenerii noştri atât timp cât interesul naţional al României este servit cu prioritate”.

Informații de presă înseamnă presa străină (în speță analizele Bloomberg) și ceva agenții internaționale de știri. Aici nu fluieră nimeni în biserică.


Traian Băsescu are dreptate, dar o dreptate mică: ”interesul statului român” înseamnă eminamente politică.

Iar problema resurselor României ține de politică doar din perspectiva inconștienței cu care politicienii au spulberat, în ultimul deceniu, unul din puținele avantaje comparative ale entității economice dintre Marea Neagră și Tisa (alături de mâna de lucru calificată și ieftină și structura terenurilor – cu pădurile defrișate și suprafețele agricole prost cadastrate) : resursele naturale ușor de exploatat într-o lume care pornește războaie de tot felul pentru resurse
.


Rezultatul : cea de-a 5-a țară din UE ca resurse naturale a scos din redevențe (pe toate resursele – de la petrol la apă minerală și pietriș) în anul 2013 suma de 365 de milioane de euro. Cam cât așteaptă guvernul, într-un an, numai din noua taxă pe stâlp.


Și asta nu e totul: mai sunt doar câteva luni până când expiră redevența (foarte mică) la petrol și gaze, bătută în cuie acum 10 ani la privatizarea CNP, iar președintele ANRM, Dl. Gheorghe Duțu, în plină negociere, anunță: ”Să nu ne aşteptăm la creşteri spectaculoase”. E clar cum s-a ”negociat”.

În abordarea acestui atât de sensibil subiect, avem 3 probleme care se suprapun. Una e a naționalismelor oarbe și prostești. Să o lăsăm politicienilor.

Cea de-a doua e cea politică: să o lăsăm spre dezbatere candidaților la prezidențiale (dacă vor avea curajul să o abordeze) – și să o schițăm în cele ce urmează, la context.


Și să vorbim pe larg de cea de-a treia: problema resurselor României în primul rând ca business.
Și pentru că petrolul și gazele sunt cea mai mare miză (și economică și în noul context geopolitic) – vom utiliza cazul redevențelor la această resursa din care economia României nu are decât de pierdut.


”Just business”


În acest business al resurselor de petrol și gaze ale României, există 3 parteneri: Statul român (cu resursele ușor exploatabile) și investitorul (cu petrol de 10 ori mai ieftin decât prețul pe burse).

Cel de-al treilea este Economia reală – cea care plătește înțelegerea dintre primii doi –
deși se presupune că primul partener, statul, este mandatat să reprezinte și economia reală.


Să-i luăm la rând pe acești 3 câștigători, iar la final să privim tabloul.


c) Partea economiei reale din România :


La ora la care vorbim, prețul unui litru de motorină (în țara care folosește resurse proprii) este, la pompă în București – 1,46 de euro. Cam cât în Germania.


E mai ieftin să alimentezi la Szeghed (în Ungaria cea lipsită de resurse), sau chiar la Viena (unde astă vară, la stațiile OMV, carburantul era mai ieftin decât la stațiile OMV din București).


O problemă : atât bugetul statului ungar, cât și bugetul statului austriac, cât și bugetul oricărui alt stat din UE, câștigă mai mult dintr-un preț mai mic pe litru, decât câștigă statul român pe propriie lui resurse.


Și aici intervine primul partener – care are în fișa postului atât să creeze economiei cadrul de dezvoltare a avantajelor competitive, cât și să construiască infrastructură (cu bani din partneriatele sale, de exemplu).


a), Partea statului. De fapt, a bugetului


Oricât ar părea de bizar, prețul carburantului în România e încă mic: dacă bugetul României ar scoate dintr-un litru de carburant cât scoate bugetul Germaniei de exemplu (prin taxe) prețul ar trebui să fie cu 15-20% mai mare.


Cu petrolul său ieftin, România a ajuns să dețină locul doi în Uniunea Europeană la prețul fără taxe al benzinei, după Danemarca, și penultimul loc la acciza percepută pe acest carburant, după Bulgaria.


Cu un preț al benzinei ușor mai mare Germania (care taxează diferit benzina și motorina – in funcție de cererea din economie) obține la buget cu 75 % mai mult din acciza pe benzină. Franța (cu un preț asemănător cu cel din România) aduce la buget o acciză cu 60% mai mare decât guvernul de la București.


În Polonia, de pildă, prețurile sunt cam cu 10% mai mici, în condițiile în care bugetul de la Varșovia scoate cu 20% mai multă acciză dintr-un litru de benzină decât România, și cu circa 2% mai puțin din litrul de motorină.


Cam așa stau lucrurile cu partea de la buget a resurselor României: ceea ce putea – de fapt, trebuia – să fie un As în mâneca guvernelor – într-o conjunctură în care resursele pot fi cărți de negociere – s-a transformat într-un biet juvete de care trage toată lumea.


Unde să fie diferența uriașă dintre redevența măruntă a unei țări care are resurse și prețul mare de la pompă pe care-l plătește Economia?


Răspunsul este la cel de-al doilea partener:
 

b), Investitorul.

O listă scurtă cu avantajele sale:


  • 1, Un preț al redevențelor de circa 10 ori mai mic decât cel de pe burse + independența față de problemele producătorilor de petrol
  • 2, Un preț la motorină printre cele mai mari din Europa
  • 3, Un adaos comercial între cele mai mari din UE (de acolo și vin profiturile spectaculoase – în 2013 Petrom a avut creștere de profit pe fondul scăderii vânzărilor – la asta e bună redevența de țară africană).
  • 4, O acciză mult mai mică decât a țărilor din Vest (România are până în 2017 calendar de aliniere a accizelor la marjele europene)
  • 5, mână de lucru ieftină în sistemul de producție și distribuție, comparativ cu statele din Vest pe care le batem la prețul comercial al produselor
  • La care se adaugă avantajele negociate cu guvernul în această primăvară, pentru a nu pune în prețul de la pompă toată suprataxa pe combustibili :
  • 6, amânarea calendarului de creştere a procentului de biocarburanţi în benzină şi în motorină
  • 7, amânarea cu trei ani a datei până la care furnizorii trebuie să introducă pe piaţă benzină calitativ mai bună
  • 8, companiilor petroliere li se acordă încă şase ani, până în 2020, ca să reducă emisiile de gaze cu efect de seră
Acestea ar fi datele de la care pleacă cei trei parteneri – Investitorul (în speță OMV), statul și Economia – în negocierea pentru următorul deceniu de redevențe, și cam astea ar fi datele de la care OMV ar trebui, vorba lui Traian Băsescu, să vegheze la interesul nostru național, pe resursele naționale și pe jocurile sale geopolitice.

Căci problema e ceva mai complicată:


Resursele – între politică și geopolitică

Adevărul este că această carte a resurselor României nu s-a jucat niciodată în termeni economici.


Și nu e vorba doar de petrol și gaze (deși problema cere și aici o extindere – nu putem să nu vedem blocarea Arpechim-Oltchim, în condițiile în care petrochimia ne generează 130% din deficitul comercial ! – importăm chiar totul, deși avem petrol propriu ieftin căci carburanții sunt doar partea ușoară și mai inteligibilă a derivatelor.


Resursele (sau mai degrabă prețul și disponibilizarea lor) au fost folosite ca monedă de schimb atunci când guvernele României, neavând ce altceva să pună pe masă în materie de politici publice sau economice, sau aliniere minimală la standarde de organizare instituțională, au avut nevoie de sprijin politic extern.


Expirarea în acest an a perioadei cu redevențe de colonie coincide însă cu un moment mai complicat : reașezările pe piața resurselor și a energiei provocate de izbucnirea noului război rece.

Rusia este – și acolo trebuie să și rămână – în acest conflict în primul rând economic, în tabăra cealaltă
: suntem prea mici pentru a avea un parteneriat corect cu un imperiu obișnuit doar să înghită. În luna iunie, în prezența lui Vladimir Putin, OMV și Gazprom au semnat acordul de parteneriat pe Southstream către Austria. Se vehiculează, de asemenea (”în presă” – cum zice Dl. Băsescu – e vba. de Reuters) posibilitatea ca Gazprom să cumpere un pachet de 24% din OMV – iar dacă nu se va întâmpla asta, cine ar avea dreptul să oprească o companie privată să-și facă după cum are interesul alianțele internaționale?


Aceasta e situația în care România își ”negociază” redevențele pentru următorul deceniu – asta se întâmplă atunci când din aceste negocieri este eliminat calculul economic rece și interesul de business al entității economice numite România.
Prevederi de natură politică și geopolitică vor reduce drastic din capacitatea de negociere – ”independența energetică” costă tot mai scump, chiar și când stai pe rezerve de petrol ieftine și ușor de exploatat. De fapt, privind la celelalte țări europene – costă la fel de scump ca și cum n-ai avea rezerve.


Și dacă tu, ca guvernant/decident, nu ai fost în stare să te ții de calculul de business în timp de pace, cum ai să obții un preț bun pe timp de război energetic, când ”partenerul”, în ciuda amenințărilor tale, își smulge redevența ieftină și trece cu ea cu tot – direct sau pe înțelegere de preț – la ”dușman”?


Câteva jumătăți de mituri care n-ar trebui aduse în discuție

Există un soi de justificări ale investitorilor de tot felul atunci când vine vorba fie de prețuri, fie de taxe, fie de salarii mici, fie de facilități fiscale punctuale – până la dedicație (v facilitățile date pentru cei care vor investi la Tarnița).


Aducem investiții, facem locuri de muncă”.


Chestiunea e adevărată, dar ea nu ar trebui adusă în discuție în niciun fel de negocieri
.


a. E adevărată: într-o economie globalizată, e vizibilă tendința statelor (chiar dezvoltate sau foarte dezvoltate) de-a crea facilități care să atragă capital străin, mai ales după ravagiile făcute de criză și după estomparea capitalurilor toxice. România nu poate face excepție.


Să nu uităm însă că investițiile nu sunt acte de filantropie, nimeni nu investește în România doar ca să ajute economia românească – e, cel mult, forma populistă de abordare venită din partea mediului de afaceri. Care are și el, ca în viață, populismele sale.


Da, s-au făcut investiții remarcabile, dar sunt investițiile ”lor” – dacă ne încăpățânăm să rămânem în logica economică – și ele sunt chiar logice după profiturile de miliarde.
Și dacă investitorii știu că vor face profit (profitul lor), vor lucra cu prețurile locului – pe investițiile trecute și pe cele viitoare – ca să amintim aici de decizia de-a explora în Marea Neagră.


Investițiile în România au alte probleme : fiscalitatea reactivă, imprevizibilă și lipsită de logică până la limita inconștienței, corupția care desființează concurența la licitații, un sistem de Educație și formare care compromite eficiența și productivitatea mâinii de lucru.


Toate acestea pot fi rezolvate prin calitatea decidentului guvernamental și a programului său politic – nu prin spulberarea unui avantaj comparativ cum e cel al resurselor naturale
. Dar probabil că ăsta e prețul concret – evaluabil în zecile de euro pe barilul de petrol – al acestei incompetențe.


b. Locurile de muncă. Să fim serioși: nimeni nu începe un business ca să facă locuri de muncă, așa cum nimeni nu rămâne în România pentru a le păstra.


Așa cum cere logica elementară a profitului, locurile de muncă sunt o consecință e sustenabilității unei afaceri – ba chiar, în ecuația productivității, orice investitor le-ar vrea cât mai puține la un profit cât mai mare
. În plus: locurile de muncă românești rămân în continuare o bună sursă de competitivitate : fie și numai prin comparație cu salariile pe aceleași posturi din țările investitorilor – nu i se face României un favor, ci se exploatează de aici încă un avantaj.


Problema trebuie să rămână, însă, blocată în această logică de afaceri: atât costă materia primă, atât costă mâna de lucru, partenerii (cei 3 amintiți la început) trebuie să câștige atât și atât și atât
.


Și nu e vorba doar de petrol

Roșia Montană, Cuprumin, gazele de șist. Și toate celelalte. Politizarea excesivă a chestiunii resurselor a scos mereu problema din calculul rece al interesului economic și din cel al bugetului de stat. În fapt, orice astfel de afacere ar fi trebuit să iasă, dacă cei 3 parteneri ar fi avut câștiguri juste. Problema a fost, însă, mereu, nu cât câștigă partenerii, ci ce anume câștigă reprezentanții lor la negocieri.


O mențiune aparte în privința gazelor de șist (acolo unde OMV are interesul ca lucrurile să NU iasă – cine urmărește presa diagonală din aceste zile poate observa cu ușurință asta) : se va face. Politizarea acestei chestiuni va scădea, însă, capacitatea de negociere a redevențelor și în acest caz – în atare discuții numai România nu urmărește banii, ci mereu altceva.


Spun ”România” în mod greșit – de fapt e vorba de decidenții ei. Decidenți de pe urma cărora vom avea autostrăzile potrivite abia la o generație întreagă după căderea lui Ceaușescu, un sistem de sănătate salubru și eficient cam tot pe-atunci, și un sistem de educație eficient și în acord cu piața poate nici atunci.


Când vor fi trecut destui ani ca să ne putem întreba  (noi, sau ceilalți care cu derută întră acum în maturitate) ce s-a ales din cele 4 mari cărți cu care România se întorcea, în 1990, la capitalism: resursele, mâna de lucru calificată, terenul agricol excepțional și posibilitatea de-a crea o generație care să știe să vadă viața altfel decât ca pe-o învârteală
.


PS 1: 
Am vorbit doar din perspectiva mediului de afaceri și am ignorat (spre a avita ”populismele”) societatea. Pentru cetățeanul de rând, ultima verigă a lanțului trofic, se poate rezuma așa : În țara în care câștigă, la mediu, 350 de euro pe lună, plătește litrul de benzină ca la Berlin, după un petrol resursă a țării de 10 ori mai ieftin decât pe bursă și cu o acciză la aproape jumătate decât cea a Germaniei. Cu diferența se finanțează investițiile și locul de muncă.


PS 2 :
Pentru că resursele sunt o problemă care preocupă pe foarte multă lume – mai ales din economia reală – dar nimeni nu are curajul să abordeze problema frontal (poziții în corporații, mitologia prezentată mai sus, disciplina de partid etc, etc) n-ar fi rău să fie o temă de abordat în campania la prezidențiale. În definitiv, fiecare candidat are o părere și despre problemele cu adevărat serioase, nu?

Niciun comentariu :


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO:

Radu Carp, 2012: "Iar pentru a pune această întrebare în contextul României de azi, dincolo de problema naţională sau cea a păstrării Tradiţiei şi a religiei, nu cumva orice structură federală ar conveni unui stat care, oricum am lua-o, se află şi se va afla la periferia geografică a Europei ? O Românie parte a unui stat federal care să aibă aceeaşi pondere cu orice alt stat membru… ar fi sau nu în interesul naţional ? Ori este cumva în interesul naţional să menţinem aceeaşi elită birocratică necompetitivă care se auto-regenerează tocmai pentru că ne aflăm la periferie şi undele de şoc ale unui model mai eficient de organizare nu mai sunt aproape deloc resimţite ? Suveranitatea pe care unii dintre noi sunt gata să o apere cu preţul vieţii nu este nimic altceva decât un concept determinat istoric, născut pentru a legitima modelul statului centralizat împotriva unor ameninţări externe şi contestări interne".

Postări populare (nu P.P.E. !):