Victor Ponta și paradoxul opțiunii !

Naţiunea :

Capabili de contradicții surprinzătoare, iată că am fost în stare să scoatem în față și o astfel de opțiune: Victor Ponta - președinte. Că pentru el acest vis trufaș e destul de vechi, este evident de când și-a propus dept țel politic existențial lupta iluzorie cu Traian Băsescu. Mai întâi că o astfel de luptă nu există din moment ce Traian Băsescu nu mai are ce apăra, iar Victor Ponta aruncă praf în ochii electoratului său cu încă o minciună. Credulii o iau de bună, iar frustrații se amăgesc în confuzia dintre a înfrânge și a a înlocui pur și simplu. Adevărata luptă însă în chestiunea președinției se va da doar între ignoranța emoțională și rațiune – o luptă tot mai inegală la noi, aproape sigur câștigată de cea dintâi. Între a argumenta și a influența, simplismul triumfă.

Am spus-o de fiecare dată când am avut prilejul: ideologii PSD, laboratorul strategiilor social-democrate au o misiune cât se poate de simplă, impusă de publicul țintă. Ea se rezumă doar la dimensiuni: de unde vin voturile cele mai multe și cele mai facile. Și atunci strategiile sunt simple pentru că electoratul, slab prin definiție, simte nevoia să se sprijine în ceea ce copleșește: forța. Iar PSD și-o procură mai simplu decât partidele de dreapta. Partidul se fălește, și nici nu e de mirare, că este astfel cel mai puternic din România. Și din acest punct de vedere este, cu adevărat, chiar dacă a dat suficiente dovezi de corupție, de ineficiență, de ipocrizie și demagogie. Tocmai aici luăm contactul cu adevăratul paradox românesc, despre care vorbeau ilustru Noica și Vulcănescu: în definitiv o contradicție între opțiune și țel, între modalitate și mijloc și toate la un loc raportate la abandonul proiectului național în favoarea supraviețuirii individuale.

În acest triunghi al vâltorilor este adus Victor Ponta, orbit de vrere fără să opună vreo rezistență a analizei; destui analiști politici avertizează deschis asupra consecințelor traductibille în eșecul său politic. Și în cele din urmă nici nu văd de ce ne-ar fi de folos Victor Ponta pe scena politică românesacă, mai ales în actuala conjunctură. În opinia mea, el a făcut proba convingătoare a calibrului său politic ca premier. Destinul românesc nu are nicio datorie față de el să-i acorde și șansa președinției încât să-i închirieze istoria pe cinci sau zece ani din existența sa. Ignoranții ar contrazice doar prin frustrări emoționale sau prin nevoia la fel de obscuă de circ politic. Că 40 la sută din electorat, potrivit unor sondaje, acordă lui Victor Ponta șansele cele mai mari, nu mi se pare deosebit, fiindcă partidul și alianța parlamentară a puterii cam atât întrunește, dar dacă, potrivit altora, sufragiile ar ajunge la 53 la sută pentru Ponta mi se pare fie exagerat, fie îngrijorător de-a dreptul. Nu contează că dreapta nu a scos încă în competiție un adversar redutabil; electoratul de dreapta ar trebui să rămână consecvent oricum.

Cele șapte milioane de români care au votat contra lui Traian Băsescu la ultimul referendum nu reprezintă întrutotul stânga, tot așa cum nici restul nu reprezintă întrutotul dreapta. Cei care sunt încă nedeciși în funcție de oferta electorală sunt cel mai sigur tineri sub 25 de ani, care ar putea la fel de bine să nici nu meargă la vot. Cam aceeași situație confuză se întâlnește și în rândul micilor întreprinzători, în rândul pensionarilor și chiar în rândul agricultorilor, pe care ar putea să-i influențeze în ultimul moment primarii localităților de domiciliu. De aceea PSD a ținut cu tot dinadinsul să se asigure în teritoriu de o majoritate lejeră până la nivelul consiliilor județene și a deconcentratelor și ele adjudecate de aceeași alianță din jurul PSD. Mașina de vot a PSD mizează în plus pe numărul mare al celor fără orizont politic și fără proiect istoric din lipsa unei conștiințe naționale, precum și pe cei care nu au opțiuni poltice, ci simpatii politice gregare numai, ușor de ademenit chiar la ușa secțiilor de votare. Ce vor spune europarlamentarele e numai un indiciu fiindcă, cu siguranță dimensiunea cifrelor urmează să îndemne la reflecție mai ales pe cei care știu că ar fi bine să se asigure totuși un echilibru între stânga parlamentară și executivă și, pe de altă parte președinția, o instituție fundamentală pe care oricât ar spolia-o de funcții Ponta, rămâne încă să vegheze la unele prerogative care nu îi pot fi confiscate atât timp cât Curtea Constituțională nu dă semne echivoce sau de neîncredere.

Iată de ce Victor Ponta la prezidențiale este fie un paradox al opțiunilor, sub care se ascunde intenția debarcării lui, ori un test mobilizator care se adresează prin recul electoratului de dreapta.