25 aprilie 2014

Nobilii, bizonii şi maximele timpului




Trăim într-o lume a ciclicităţilor. Le simţim la fiecare respiraţie, ne însoţesc la fiecare pas. De la alternanţa nopţilor şi a zilelor la cea a anotimpurilor, de la mareele mărilor la fazele Lunii, totul urmează linii ascendente, descendente, naşteri şi dispariţii. Totul are un început, un mijloc, un declin şi în cele din urmă o dispariţie. La o altă scară, imperiile au perioade de glorie urmate de decădere. Este posibil să existe cicluri chiar mai lungi, pe care limitarea noastră nu le poate percepe. Ca de exemplu viaţa unui om care poate fi asociată unui ciclu, trecând prin naştere, dezvoltare, boli, bătrâneţe, moarte. Sau activitatea Soarelui care prezintă maxime o dată la unsprezece ani.

Observând modificările periodice inerente oricărui lucru şi oricărui fenomen, cultura noastră tradiţională vorbeşte despre semnele timpului încă din antichitate.
"Dependenţa organică dintre marile averi şi mizeria generalizată a devenit esenţa căii de dezvoltare la nivel global."
Atingând un maxim intrăm deja pe panta care duce spre un minim şi invers. Încercăm să aducem în discuţie doar câteva dintre cele mai îngrijorătoare maxime care ameninţă acum orizontul nostru existenţial.

Mercantilizarea legilor

Într-o lume normală, societatea ar trebui să fie guvernată de legi. Cu cât sunt mai simple, cu atât au mai multă putere şi înţelegerea lor devine mai uşoară, mai profundă. Când oamenii respectă legile ei de fapt le întăresc, îi respectă pe ceilalţi şi în final pe ei înşişi. Dar a respecta şi a apăra într-o asemenea măsură astfel de legi simple şi cuprinzătoare nu este lucru uşor şi cere a lăsa de la sine mult. Dezvoltând altruismul, gândindu-ne mai mult la ceilalţi ar fi normal ca legile să devină mai puţine, deoarece am avea o lege internă care ne-ar permite să guvernăm bine orice fel de situaţii.

Din păcate, am ajuns în punctul diametral opus. Legile se înmulţesc pe zi ce trece, se contrazic unele pe altele şi de multe ori în spatele puzderiei de cuvinte prin care sunt exprimate, se ascunde incoerenţa internă. Mai mult, există căi de interpretare, iar în ceaţa tot mai densă putem prefigura chiar o bătălie a legilor.

Privind din alt unghi, poziţionarea oamenilor faţă de legi ne-a adus într-un punct foarte periculos. În inimile lor, oamenii urăsc legile şi consideră nerespectarea lor ca pe o virtute, un semn al puterii, deschizând drumul spre haos. Legile au devenit o marfă, care poate fi produsă oricând în forurile puterii, atunci când interesele noii nobilimi o cer. In-extremis, unele legi ţintesc la răzbunarea personală. Chiar şi legea fundamentală a statului care ar trebui să rămână în picioare timp de decenii tinde a fi modificată o dată la câţiva ani. Riscăm a avea o constituţie de vară şi una de iarnă, destul de stufoase pentru a cuprinde şi articole despre modă, dietă şi timp liber.

Puterea politică deserveşte în realitate egoismul

Căutarea puterii ţine de fiinţa noastră ancestrală. Ascensiunea politică deschide uşa spre anumite sfere ale puterii. Este o putere la care ţi se dă acces pentru a-i sluji pe ceilalţi. Şi asta nu se rezumă la umplerea burţilor oamenilor cu mâncare, salarii, pensii sau pomeni, aşa cum ne-a fost impus să vedem binele. Dar moralitatea dubioasă a unei mari părţi din clasa politică atrage după sine o înţelegere falsă a puterii. Cu toate că nu o spun făţiş, grupuri restrânse de politicieni nutresc convingerea că puterea trebuie folosită în scopuri proprii, în afaceri cu statul, în secătuirea oamenilor simplii prin taxe, impozite, etc ... Aud că în universul lor restrâns ei se consideră a fi nobilii, restul fiind bizoni.

Cultivarea unei relaţii morbide între cei foarte bogaţi şi păturile sărace

Există un macro-fenomen - în esenţă acelaşi – care se manifestă doar în moduri diferite, anume: omul pe ultimul loc.

Să-i privim mai întâi pe baronii locali din România. Pe cât de bogaţi la suprafaţă, pe atât de ieftini în interior. Prin metode specifice bine rafinate de-a lungul anilor, ei reuşesc să-i afunde pe cei săraci într-o mizerie cronică, pentru a-i controla când este necesar prin pomeni electorale ieftine. Angajatorii români, de la tarabagii la marii patroni, se comportă aproape la fel. Mulţi dintre ei au obţinut destul de uşor întreprinderi şi afaceri peste noapte de la fostul FPS. Cu averi picate din senin, lipsiţi de viziune, ei plătesc salarii penibile. Scopul este acelaşi: o relaţie cu oameni cât mai săraci nu dă atâtea dureri de cap cât una cu oameni trăind după standarde decente care sunt mult mai stăpâni pe sine.

La o scară mai mare observăm de ani buni cum companiile mari (nu folosesc termenul de "transnaţionale", pentru că are iz comunist) migrează în masă spre ţările sărace din Asia. Acolo pot găsi mult visata forţă de muncă ieftină, docilă, speriată de ziua de mâine, iar povestea se repetă ... China este exemplul cel mai concludent.

Dependenţa organică dintre marile averi şi mizeria generalizată a devenit esenţa căii de dezvoltare la nivel global. Renaşterea clasei de mijloc, despre care nu se mai aude aproape nimic, poate opri motorul bolnav al omenirii.

Pe an ce trece, maximele nesăbuinţei amplificate de cultura degenerării au împins roţile orologiului cosmic spre apogeu. Cât mai este până când pornim în direcţia opusă?

Niciun comentariu :


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Mirel Axinte ("Bleen"), 2016: "A vorbi despre o Uniune a națiunilor e absurd atâta timp cât Uniunea în sine e o reacție împotriva națiunilor. Est-europenii au văzut aderarea la UE ca o ocazie pentru afirmarea națională, după 50 de ani de bocanc rus. Sunt națiuni tinere și întârziate, nedezvoltate, care nu și-au dus copilăria național-acneică până la capăt. De națiuni nu mai poate fi vorba în UE. Națiunea e un onanism sinucigaș și păgubos. Fuse și se duse. Da, noi, esticii, suntem neterminați național dar asta e, timpul nu stă în loc pentru noi. Nu ne-am exersat suficient statalitatea și națiunea dar nu ne mai putem întoarce în secolul XIX.
Singura șansă a UE e transformarea în federaţie.
E nevoie de federație din două motive:
1) Guvernările statelor, indiferent de ce grupări s-ar afla la putere, nu pot influența sau bloca politicile federale. Indiferent ce țăcăniți ajung la putere în unele state componente, UE și politicile federale nu sunt afectate.
2) Statele membre nu pot părăsi uniunea și nu se pot juca de-a șantajul.
Cum se vor împăca etniile, națiunile, într-o astfel de construcție federativă?
Cum se vor aglutina?
Imigrația din afara Europei și migrația în interiorul Europei. Ăsta e răspunsul. Marile centre urbane nu mai au identitate națională și acest trend se va extinde. Dinamica socială și economicătransformă identitatea națională în identitate europeană."


Mirel Axinte ("Bleen"), 2017: "Orice acțiune de subminare a suveranității naționale pentru occidentalizarea României e o acțiune benefică. Obiectivul final și idealul nostru ar trebui să fie topirea statalității românești într-un stat (federal/confederal) european-occidental. De fapt, nu ar trebui să fie, chiar ăsta e."

Postări populare (nu P.P.E. !):