Lacrimile Ţării

Stoarceţi, stoarceţi măduva din ţară!/ Nu vă pese! Striviţi totul! Cugetaţi că poate mâini/ O să pierdeţi cârma ţării şi-or să vină alţi stăpâni./ Deci, pârjol şi jaf! Opincă hoitul să rămână os/ Ca să nu mai aibă alţii, după voi, nimic de ros.

Art-emis:

Europarlamentarele bat la uşă. Circul numeroşilor „catindaţi” oportunişti este în plină desfăşurare. Interesul Ţării? Ce-i ăla? Interesul Neamului? Când? Majoritatea covârşitoare a doritorilor de fotolii autohtone sau europene vor bani, vor putere, nu pentru Ţară, nu pentru Popor, ci pentru ei şi pentru rudele şi/sau partenerii lor de gheşefturi. Vă prezentăm pentru lectură şi luare-aminte cuvântul unui cetăţean al ţării „rătăcit” printre hienele Parlamentului României: deputatul de Neamţ, Ioan Muntean. În această pustiitoare vreme când tupeul, minciuna, mitocănia, agresiunea sub toate formele ei - de la cea verbală, la cea fizică, garnisită cu focuri de armă în plină zi - jaful şi hoţia generalizate se practică pe scară largă şi la scenă deschisă de către micii sau marii „mafioţi”, fie ei autohtoni sau de import, câteva nominalizări ar fi încununat demersul deputatului nemţean, ridicându-l de la nivelul declarativ la rang de „stindard al reînvierii”. Cu ce se deosebeşte cuvântul domnului Ion Munteanu adresat colegilor săi din Camera Deputaţilor şi, implicit, poporului român? Apreciaţi singuri. Sunt însă sceptic că se va găsi cineva care, în agamiţă-dandanachiadele din acest an îi va repeta gestul, amplificându-l. Deşi extrem de târziu, demersul citat poate fi un început! Cine-l va urma? (Redacţia ART-EMIS).

Neam de neamul nostru n-a cunoscut vreodată atâta violenţă, dezmăţ și nesupunere ca în acest început de mileniu.

„E din ce în ce mai clar că nimic nu mai e ca altădată. S-a schimbat vremea, dar s-au schimbat și vremurile. S-a cam terminat cu cei șapte ani de acasă, cu respectul faţă de profesori sau faţă de persoanele în vârstă. O nestăvilită bășcălie a luat locul bunului simţ și a comportamentului civilizat. Lumea s-a întors pe dos, copiii își bat ori își ucid părinţii, tineri netrebnici violează, apoi ucid cu bestialitate bătrâne neputincioase, nu mai există onoare, cinste, muncă, generozitate, nimic din ceea ce înseamnă valori morale și spirituale strămoșești.

Unde au dispărut cuminţenia românului și frica de mânia lui Dumnezeu? Neam de neamul nostru n-a cunoscut vreodată atâta violenţă, dezmăţ și nesupunere ca la acest început de mileniu. Sau, după cum spunea Alexandru Vlahuţă într-o poezie de o surprinzătoare actualitate, publicată, însă, în 1881): « Vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns! ». Îngrijorător este faptul că suntem conduși și de oameni de proastă calitate, de analfabeţi (cu sau fără diplomă), de parveniţi și de mojici. Incultura, prostia și obrăznicia au devenit criterii și atuuri de promovare. Grav e că aproape toţi acești indivizi, considerând că li se cuvin posturile și că pot lua orice hotărâre, trag după dânșii oameni de aceeași calitate îndoielnică. Așa se explică paradoxul din multe instituţii bugetare în care mediocrii și submediocrii ajung să facă legea și să reprezinte statul, obligându-i pe adevăraţii specialiști să-și părăsească locurile de muncă. Acești indivizi, aflaţi vremelnic în funcţii nemeritate, își fac loc în faţă dând din coate, le place să fie băgaţi în seamă, să se vorbească și să se scrie despre ei. Sunt nelipsiţi de la tot felul de sindrofii și ceremonii, de la evenimente mondene, dar și de la slujbe, parastasuri și pomeniri. Se închină cu falsă smerenie la icoane, în timp ce mintea le umblă la hoţii și șmecherii. Fac gesturi umanitare de ochii lumii, dar de fapt nu cheltuiesc nici 0,1 % din ceea ce fură. Trăiesc într-un lux deșănţat, risipesc fără măsură banii ușor câștigaţi, petrec vacanţe în locuri exotice, adună averi peste averi și îi sfidează cu neobrăzare pe cei care ar fi meritat să ajungă în locul lor, dar n-au făcut- o pentru că le-a lipsit tupeul lor nerușinat.

Scara adevăratelor valori s-a răsturnat.

Exemple de acest fel se întâlnesc la orice pas, fără ca oamenii din jur să mai aibă vreo reacţie. Într-o lume în care scara adevăratelor valori s-a răsturnat, nimeni nu se mai miră că X sau Y au ajuns acolo unde au ajuns. Şi, mai ales, cum au ajuns. « Ei sunt mari și tari, nu au nici rușine, nici sfială/ că-ntr-o zi urmașii le vor cere socoteală ».[1] În România va trebui să se ducă o luptă foarte grea cu această categorie care a impus regulile junglei. Doar un lider respectat și autoritar, un patriot, un român adevărat mai poate readuce ţara pe calea cea bună. Îl vom găsi? Îl vom avea? Eu nu pot decât să sper!”.[2]

„Vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns!”[3]

„Din bordei de lângă vatra unde stă nenorocirea/ Ca o strajă neclintită ridicatu-mi-am privirea/ Sus, spre sfetnici, şi văzut-am a lor feţe luminoase,/ Şi-am văzut maimuţăria, strâmbăturile greţoase/ Astor molii, astor ciocli, dezmăţaţi copii ai spumei,/ Care-n aur văd, smintiţii, sufletul şi cinstea lumei,/ Inimi dogorâte-n para poftei de-a se-navuţi,/ Stând ca viermii pe-un cadavru, ce-a-nceput a se-mpuţi./ I-am văzut păpuşi gătite, tologiţi în jeţuri moi,/ Trântori, fără nici o grijă, şi străini de-orice nevoi,/ Răscolind în a lor cuget ale ţării măruntaie/ Şi cătând, nesocotiţii, ca din trupul ei să taie/ Partea ce-a mai rămas bună, membrul ce-a mai rămas teafăr./ Pieptul lor, plin de medalii, strălucea ca un luceafăr./ Dar înnuntru sub medalii şi sub hainele bogate/ Clocoteşte-n oala carnei, otravită de păcate,/ La a negrelor lor pofte, la a infamiei pară/ Clocoteşte crima/ [...]

Stoarceţi, stoarceţi măduva din ţară!/ Nu vă pese! Striviţi totul! Cugetaţi că poate mâini/ O să pierdeţi cârma ţării şi-or să vină alţi stăpâni./ Deci, parjol şi jaf! Opincă hoitul să rămână os/ Ca să nu mai aibă alţii, după voi, nimic de ros. [...] Voi, cucoane mari, avute, ce-n mătăsuri şi-n dantele/ Vă-nveliţi a voastră carne, voi, ce-n câteva inele/ Purtaţi hrana ce lipseşte unei jumătăţi de ţară,/ Spuneţi, nu cumva vrodată s-a-ntâmplat să vi se pară/ Că a voastre diamante se topesc şi vi s-arată/ Că atâtea lacrimi curse dintr-o geană întristată?/ Vai, acele pietre scumpe, ochi focoşi sub geana serii/ Credeţi voi că sunt podoabe? Nu! sunt lacrimile ţării!/ Dar te-a-ncălecat de-acuma, cal, te du unde te mână/ Călăreţul, o maimuţă, care ţine-n a ei mână/ Frâul tău, a ta viaţă. Du-o unde vrea să meargă!/ Când uscatele-i călcâie bat în burta ta, aleargă,/ Iar când frâul tău îl strânge, de-ţi trosnesc dinţii din gură,/ Te opreşte: să răsufle vrea scârboasă pocitură.

Vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns!/ A lor gheare-nfipte-n pieptu-ţi fără milă l-au străpuns/ Şi-n bucăţi împart, infamii, carnea ta, avutul tău!/ Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău,/ Ăşti nemernici fără suflet, fără nici un căpătâi,/ Ţin a tale zile-n mână, şi-a ta cinste sub călcâi./ Şi călări, pe tine, ţară, se cred zei aceste bestii,/ Cum se cred ades copiii împăraţi călări pe trestii./ Ei sunt mari şi tari, şi nu au nici ruşine, nici sfială/ Că-ntr-o zi, poate, urmaşii le vor cere socoteala/ De-a lor fapte. Ce le pasă? Lopătari, la cârma ţării/ Sunt stăpâni pe vas, pe vânturi, şi pe valurile mării!/ Şi când cugeţi c-aceşti trântori, astă haită de samsari/ Prin tertipuri şi prin intrigi au ajuns puternici, mari,/ Şi când vezi pe-a vieţii scară unde-au fost şi unde sunt,/ Când îi vezi cu ce mândrie, cu ce ochi semeţi şi crunt/ Privesc azi din înălţime spre norodul tăvălit/ În mizeriile-n care ei, călăii, l-au trântit,/ Când te uiţi cum se răsfaţă, cum îşi fac de cap mişeii,/ Vai, începi să crezi că-n ceruri adormit-au de mult zeii!/ Şi-apoi, după ce-au dat palme, şi-au scuipat în faţa ţării,/ După ce-a-mbrâncit poporul în prăpastia pierzării,/ După ce n-a rămas lucru nebatjocorit de ei,/ Au curajul aceşti oameni de nimic, aceşti mişei/ Au curaju-n faţa lumii ca să strige-n gura mare:/ Ne vrea ţara! Îi vrea ţara? Auziţi neruşinare!/ Vai, de-ar fi pe voia ţării, ştiţi voi unde v-aţi trezi!/ Într-o ocnă. Da! Acolo oasele v-ar putrezi!

Cum să mai vedem în ţară cinste, muncă, propăşire,/ Când spoiala azi e totul, când vezi că prin linguşire/ Şi făţărnicii, netoţii, au ajuns aşa departe!/ Cum să-ţi mai trudeşti viaţa ca să-nveţi puţină carte/ Când te uiţi că-n astă ţară, dată pradă celor răi,/ Întelepţii sunt victime, ticăloşii sunt călăi!/ Fii viclean, corupt, sperjur, pune-ţi mască, fă-te blând,/ Pleaca-ţi fruntea ta cucernic, bate-ţi pieptul tău strigând:/ Scumpă, dragă Românie, idolul vieţii mele!/ Şi când vei fi Leu, pisică, scoate-ţi ghearele din piele!/ Iată norma după care poţi s-ajungi unde pofteşti!/ Şi-apoi, ca să n-ai mustrare, nici vreodată să roşeşti,/ Înainte de-a purcede pe-ale crimei negre căi,/ Cearcă-ţi sabia în gâtul conştiinţei tale-ntâi! Asta-i lecţia pe care o lăsaţi posterităţii!/ Ah, cumplit v-ati râs de lege şi de cumpăna dreptăţii,/ Şi de oameni, şi de ţară, şi de tot ce-i sfânt pe lume!/ Peste veacuri depărtate vor pluti a voastre nume,/ Şi vor spune că sub soare n-au stat răi, călăi, bandiţi,/ Nici atât de cruzi la suflet, nici atât de iscusiţi." (Alexandru Vlahuţă, 1881... sau 2014?)

-----------------------------------------------------------

[1] Alexandru Vlahuţă, lui V. A. Urechea

[2] http://www.viatanemteana.info/?p=14158

[3] Alexandru Vlahuţă, Ibidem