Tehnocraţi ! Când vă căraţi ?

15 martie 2014

Când s-a întâlnit ultima dată directorul Romgaz cu preşedintele Traian Băsescu sau cu premierul Victor Ponta ?


De ce suntem aici? Pentru că dezvoltarea companiilor naţionale din acest sector şi expansiunea lor nu este o politică prioritară a statului român aşa cum este pentru statul polonez, statul ungar, statul ceh şi nu mai vorbim de cel german, francez sau italian, fiecare cu proprii jucători regionali şi chiar globali în energie. Noi am spart companiile, nu avem jucători puternici integraţi şi, mai mult, nu avem nici măcar ambiţia de a avea astfel de jucători.
Ziarul Financiar :

Spaţiul public este ocupat de o săptămână cu acuze dintr-o parte în alta între preşedinte şi premier privind o lege de modificare a prevederilor care guvernează producţia şi consumul de energie verde.

De o parte, se află Guvernul, care a modificat prin ordonanţă de urgenţă în iulie anul trecut legislaţia de profil, reducând numărul de certificate verzi alocate pentru producţia de energie solară, prin microhidrocentrale sau eoliană.

Reducerea numărului de certificate s-a făcut pentru a echilibra situaţia cu restul ţărilor din Europa de Est, România având unele dintre cele mai favorabile prevederi pentru energia verde.

De partea cealaltă, se află Preşedinţia, care a refuzat promulgarea legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă, motivând că nu s-ar fi notificat la timp Uniunea Europeană.

În spatele celor două poziţii sunt interesele marilor companii industriale precum Alro sau Sidex confruntate cu interesele investitorilor în producţia de energie verde subvenţionată. Cum funcţionează acest mecanism? Pentru a se încuraja producţia de energie verde, statul român a decis acordarea unui număr de certificate verzi, dar şi a garanţiei de a vinde energia cu întâietate în sistem companiilor de producţie de energie pe bază de vânt, soare şi apă (microhidrocentrale).

Astfel, un producător de energie verde primeşte nu numai preţul pieţei pe megawatt-oră produs (ieri cotat la 151 de lei, faţă de 183 de lei în martie 2013), ci, în plus, şi un număr de 2-3-6 certificate verzi (ieri cotate la 160 de lei/certificat, faţă de 180 de lei în martie 2013). Se observă că prima obţinută din vânzarea certificatelor înseamnă minimum dublu faţă de preţul „normal“ obţinut pe un megawatt-oră.

De partea cealaltă, consumatorii de energie electrică sunt obligaţi ca la un anumit număr de megawaţi consumaţi să cumpere o anumită cotă de certificate verzi. Cota este decisă anual de Agenţia Naţională de Reglementare în Energie şi în acest moment este de circa 2,2 certificate verzi la fiecare 10 MWh consumaţi. În acest fel, se asigură o piaţă pentru aceste certificate verzi şi se încurajează investiţiile în producţia verde de energie electrică. Problema însă este că în România s-a călcat atât de mult pe această pedală a acordării de certificate, ca urmare a lobby-ului investitorilor, încât în pofida faptului că România este pe locul 48 ca PIB în lume, cu 0,2% din PIB-ul global, investiţiile în eoliene ne plasau pe locul 10 în lume, cu 2,1% din capacitatea instalată global.

Cu ce cost? Cu acela al creşterii tarifului pentru consumatori – companii industriale sau persoane fizice. Industriaşii loviţi de creşterea costurilor dublată de creşterea preţurilor mai mici de desfacere pentru aluminiu sau tablă au ripostat din ce în ce mai dur cerând modificarea legislaţiei. Consumatorii persoane fizice nu au aceeaşi putere de negociere. Companiile mici şi mijlocii, româneşti majoritatea, nu au ajuns nici ele să se plângă, pentru că nu are cine să le audă.

Partea interesantă în această poveste este că a devenit o problemă de stat abia în momentul în care la masă au apărut interesele unor mari companii străine (Alro, Sidex pe de-o parte, controlate de puternici miliardari precum rusul Maşiţki şi indianul Mittal), versus interesele altor companii străine precum CEZ (Cehia), Enel (Italia) care au realizat parcuri eoliene gigant în România.

Astfel, în jocul regional şi global pentru pieţe, România este practic, ca acum 150 de ani când marile puteri îşi mutau fronturile pe teritoriul său, un simplu spaţiu de manevră.

Şi asta cu toate că suntem în top 5 în UE ca resurse naturale proprii de energie (gaz, petrol, energie electrică). De ce suntem aici? Pentru că dezvoltarea companiilor naţionale din acest sector şi expansiunea lor nu este o politică prioritară a statului român aşa cum este pentru statul polonez, statul ungar, statul ceh şi nu mai vorbim de cel german, francez sau italian, fiecare cu proprii jucători regionali şi chiar globali în energie. Noi am spart companiile, nu avem jucători puternici integraţi şi, mai mult, nu avem nici măcar ambiţia de a avea astfel de jucători.

În acest război al energiei nu mai întreabă nimeni - dar noi ce obiectiv avem? Cu cât a crescut producţia de oţel şi tablă laminată a României în ultimii cinci ani? Dar valoarea adăugată? De ce importă Dacia tablă de caroserie din Slovacia şi Germania? Cumva pentru că Mittal nu a investit destul în capacităţile de la Galaţi? De ce importă Can-Pack (fabrică de doze de bere/suc) folie de aluminiu şi nu o cumpără de la Alro? Cumva pentru că la Slatina nu s-au făcut investiţii suficiente?

Pe alt palier al energiei, şi anume petrol şi gaze, 2014 este anul crucial al stabilirii noilor redevenţe pentru petrol, iar aici interesele desfăşurate sunt uriaşe. Şi aici lobby-ul marilor companii străine este puţin spus puternic.

Ieri, 13 martie, preşedintele Traian Băsescu s-a întâlnit cu reprezentanţi la vârf ai Exxon Mobile Europe, Chevron Europe şi OMV Petrom, toate companii străine. Nu este prima vizită şi numărul lor probabil se va înteţi în acest an atât de important. Este foarte bine că România e atractivă pentru investiţii străine, şi cu cât mai multe cu atât mai bine pentru economie.

Dar întrebarea este, ca şi în cazul certificatelor verzi, unde este România şi unde sunt interesele României? Cum sunt apărate de cei angajaţi de poporul român să aibă în grijă bunurile publice ale ţării, dintre care resursele naturale sunt cele care pot asigura supravieţuirea şi prosperitatea, dacă sunt bine administrate? Când s-a întâlnit spre exemplu preşedintele României sau premierul Victor Ponta cu directorul Romgaz România şi l-a întrebat ce are nevoie pentru ca această companie să fie de acum în 10 ani un jucător regional? Probabil că nu ştie nici cum îl cheamă. Când s-a întâlnit ultima dată cu preşedintele sau cu premierul cel mai mare exportator român, companie din industria agrobusiness şi îngrăşăminte, singurul din top 50 exportatori cu capital privat românesc, ca să fie întrebat ce îi trebuie ca în cinci ani să-şi dubleze cifra de afaceri?

Ambasadorii străini sună nonstop la ministerele româneşti când companiile din ţările lor au situaţii de rezolvat. Românii îi ţin la uşă pe români în România sau mai rău.

Din păcate, ce se vede azi nu e decât aceeaşi trădare şi aceleaşi lupte intestine între „boierii locali”, care în Evul Mediu îngenuncheau România în faţa unor puteri de la sud, de la est sau de la vest.

Avem nevoie de definirea unui set de obiective economice care să scoată România din statutul de ţară aflată pe ultimele locuri din UE la PIB/locuitor într-o perioadă de 5, de 10 ani şi apoi de urmărirea lor, nu de nesfârşite dispute „încărcate“ cu muniţia altora.

Un comentariu :

Riddick spunea...

Actualul ministru al energiei (din guvernul Ponta 3) e "luat" de la OMV-Petrom.

"Ce nu-i clar ?"


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO:

Radu Carp, 2012: "Iar pentru a pune această întrebare în contextul României de azi, dincolo de problema naţională sau cea a păstrării Tradiţiei şi a religiei, nu cumva orice structură federală ar conveni unui stat care, oricum am lua-o, se află şi se va afla la periferia geografică a Europei ? O Românie parte a unui stat federal care să aibă aceeaşi pondere cu orice alt stat membru… ar fi sau nu în interesul naţional ? Ori este cumva în interesul naţional să menţinem aceeaşi elită birocratică necompetitivă care se auto-regenerează tocmai pentru că ne aflăm la periferie şi undele de şoc ale unui model mai eficient de organizare nu mai sunt aproape deloc resimţite ? Suveranitatea pe care unii dintre noi sunt gata să o apere cu preţul vieţii nu este nimic altceva decât un concept determinat istoric, născut pentru a legitima modelul statului centralizat împotriva unor ameninţări externe şi contestări interne".

Postări populare (nu P.P.E. !):