Statuia lui Lenin nu a căzut în oraşul în care trebuia

Deşi nu am auzit de existenţa unui astfel de "monument" în capitala Belgiei şi a Europei, spiritul său este prezent în toate deciziile parlamentarilor şi ale comisarilor europeni. Dar cum poate fi demolat spiritul unei utopii care provoacă atâta suferinţă, în special după anii de propagandă care au inoculat virusul socialismului atât de adânc, încât aproape toată lumea dă vina pe capitalism pentru ceea ce se întâmplă acum? 

BURSA:

UNIUNEA REPUBLICILOR SOVIETICE SOCIALISTE EUROPENE AŞTEAPTĂ CU GROAZĂ ALEGERILE DIN 2014

      Autorităţile europene au avut mult de lucru în ultimele săptămâni. Nu, nu este vorba despre rezolvarea crizei care ameninţă chiar visul lor "european", ci despre apariţiile din media în care şi-au exprimat îngrijorarea pentru situaţia din Ucraina.
     Ca urmare a sistării negocierilor pentru aderarea la Uniunea Europeană, Kievul a devenit scena unor confruntări dure între forţele de ordine şi manifestanţii pro-europeni, iar una dintre ultimele statui ale lui Lenin a fost doborâtă de pe soclul său.
     Oare de ce a durat atât, mai ales că Ucraina a "beneficiat" şi de o revoluţie portocalie mult lăudată în presa internaţională? Şi cum îşi permit autorităţile europene, cu o neruşinare împrumutată parcă de la parlamentarii noştri, să mai predice virtuţile democraţiei şi ale drepturilor omului? Dar, mai ales, de ce sunt aşa de nerăbdători ucrainenii să "guste" din democraţia europeană? Ironia demolării statuii lui Lenin ca simbol al dorinţei de "integrare" în famiglia (sic!) europeană este năucitoare.
     Conform unei ştiri recente de pe site-ul euobserver.com, "austeritatea erodează drepturile omului în Europa", după cum se precizează într-un document al Consiliului Europei, organizaţie internaţională al cărei mandat este supravegherea respectării drepturilor cetăţeneşti, nu doar de către statele afiliate.
     Nils Muiznieks, comisarul pentru drepturile omului din cadrul organizaţiei, a declarat că "reducerea cheltuielilor publice şi majorarea taxelor nu şi-au îndeplinit scopurile declarate", iar "dreptul unui loc de muncă decent şi standardele de viaţă s-au deteriorat, contribuind la adâncirea sărăciei în Europa".
     Dar ce înseamnă un loc de muncă decent şi cum poate fi atins acest ideal, în condiţiile în care europarlamentarii îşi justifică salariile şi nenumăratele privilegii prin la fel de nenumărate iniţiative legislative, una mai ciudată şi iresponsabilă decât alta? Mai trebuie să amintim şi de "performanţele" Comisiei Europene? Sau de imunitatea absolută garantată membrilor Mecanismului European de Stabilitate, organizaţie cu puteri discreţionare de "salvare" a statelor şi marilor instituţii financiare falimentare?
     Ceea ce se întâmplă acum în Europa a fost descris cu mult timp în urmă de Margaret Thatcher: "Problema socialismului este aceea că, până la urmă, se termină banii celorlalţi".
     Este vorba, bineînţeles, de banii celor care îi produc şi care sunt "promişi" celor "defavorizaţi", dar cu drept de vot, de către autorităţi. Totul în numele dreptăţii şi egalităţii! Este de ajuns să privim nenumăratele programe de cheltuieli, nu doar în ţările din Europa de Est, care au ca surse de finanţare "fondurile europene". Până când?
     În societatea socialisto-fascistă europeană, micul antreprenor, adevăratul creator al locurilor de muncă şi bunăstării, luptă pentru supravieţuire, în timp ce marile companii şi bănci îşi folosesc influenţa şi banii pentru cumpărarea privilegiilor.
     O serie de state, cum este Spania, au introdus legi care pedepsesc aspru orice încercare de revoltă socială, în numele stabilităţii.
     Conform aceluiaşi articol de pe site-ul euobserver.com, "Comisia Europeană nu poate să-şi exprime o opinie cu privire la noua lege din Spania", deoarece este o "problemă naţională".
     Dar pentru celelalte probleme, cum ar fi vânzarea pe bani de hârtie a avuţiilor naţionale, de ce pot autorităţile europene să-şi exprime opiniile şi să-şi impună dictatul, cu ajutorul nemijlocit al politicienilor locali? Asta ca să nu mai amintim de angoasa exis¬tenţială manifestată de Bruxelles faţă de orice referendum privind transferul deciziei politice către centru.
     Este uşor şi convenabil să-ţi îndrepţi atenţia către manifestaţiile din Ucraina, în timp ce protestatari din Italia, tot de ordinul zecilor de mii, cer desfiinţarea zonei euro, iar Franţa manifestă tot mai mult simptomele unei societăţi care se sufocă sub îmbrăţişarea "tovărăşească" a statului. Chiar şi în Germania, circa două treimi dintre cetăţeni nu mai cred în visul european, după cum scrie cotidianul online Deutsche Wirtschafts Nachrichten.
     "Dacă nu asculţi cetăţenii înainte, ei îşi vor exprima opiniile, ulterior, în stradă", a mai declarat comisarul Nils Muiznieks. Momentul este deosebit de nepotrivit pentru autorităţile europene, care trebuie să menţină aparenţa democraţiei măcar până la alegerile europarlamentare de anul viitor. Avansul aşa-numitelor partide populiste, alături de perspectiva unui Parlament European care nu mai este docil, transmite o groază de nedescris la nivelul autorităţilor Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste Europene.
     În plus, Christine Lagarde, directorul general al FMI, tocmai a venit cu o declaraţie extrem de "destabilizatoare". La sesiunea plenară a Comitetului Economic şi Social European, Lagarde a precizat că "privind dincolo de titlurile din ziare, există semnale clare că lucrurile nu merg cum trebuie".
     Pentru ca doza de suprarealism să fie completă, priorităţile trasate de directorul general al FMI includ atât reluarea creditării cât şi adoptarea unor măsuri pentru reducerea poverii datoriilor. Oare nu este evidentă natura contradictorie a unor astfel de obiective?
     Toate acestea ne arată că ultima cădere a unei statui a lui Lenin nu a avut loc în oraşul în care trebuia. Deşi nu am auzit de existenţa unui astfel de "monument" în capitala Belgiei şi a Europei, spiritul său este prezent în toate deciziile parlamentarilor şi ale comisarilor europeni. Dar cum poate fi demolat spiritul unei utopii care provoacă atâta suferinţă, în special după anii de propagandă care au inoculat virusul socialismului atât de adânc, încât aproape toată lumea dă vina pe capitalism pentru ceea ce se întâmplă acum?
     Este greu, ba chiar imposibil, până când realitatea economică nu va şterge iluzia. Poate că, în absenţa unui Lenin de piatră, europenii care s-au săturat de dictatura "instituţiilor" aşa-zis europene se vor mulţumi şi cu demolarea statuetei simbol a Bruxelles-ului, Manneken Pis.
     Legenda ei spune că băiatul a salvat oraşul de la nimicire, prin stingerea fitilului care trebuia să aprindă oraşul. Acum, zâmbetul său mulţumit, de uşurare, împreună cu "acţiunea" sa, par să constituie o paralelă neverosimilă cu ceea ce fac autorităţile europene celor pe care îi consideră supuşi, în lipsa unor manifestări mai coerente, la nivel continental, a spiritului cetăţenesc.
     Ceea ce se întâmplă la noi de peste douăzeci de ani arată că nu este suficient să-i demolezi statuia lui Lenin, atâta timp cât ea rămâne ancorată în psihicul colectiv şi este folosită cu neruşinare de politicieni.
     Good Bye Lenin? Nu prea curând! El va rămâne cu noi, alături de tovarăşul său Hitler, atâta timp cât oamenii vor înghiţi promisiunile politicienilor pentru o viaţă mai bună pe banii altora. Iar banii altora, atunci când se termină, nu vor putea fi înlocuiţi de toate tiparniţele din lume.