Anti-Maidan

10 septembrie 2013

Ilie Şerbănescu: „Generalizarea redevenţelor europene” – o abureală (I)


Guvernul Ponta nu are în program vreo valorificare a resurselor minerale, nici în latura exploatării lor proprii, nici în latura prelucrării lor interne. Aşa că, în operaţiunea amintită, nu poate fi vorba decât de o deschidere largă a accesului centrului vest-european la resursele periferice din România, sub acoperirea unei creşteri cât de cât a redevenţelor obţinute de statul român. „Deschidere” care corespunde integral preocupării şi demersurilor dlui Ponta de a intra în voie comisarilor de la Bruxelles, cărora nu le-a fost pe plac la început.
O mare abureală pare că se pregăteşte pentru urgentarea accesului străinilor, desigur îndeosebi vest-europeni, la ultimele resurse minerale găzduite de subsolul ţării. Operaţiunea este făcută sub stindard european şi, fără îndoială, cu blagoslovire de la Bruxelles. Se numeşte generalizarea redevenţelor europene. Redevenţa este ceea ce revine statului posesor al resurselor din exploatarea lor în caz de concesionare a exploatării sau, altfel spus, cam cu ce se alege din aceasta poporul ţării, respectiv cel care este adevăratul proprietar al resurselor. Desigur, nu există vreo echivalenţă, pentru că statul îşi poate bate joc de încasările sub formă de redevenţe şi atunci poporul nu se alege cu nimic. Dar, tot evident, dacă statul însuşi nu încasează mare lucru din redevenţe, atunci discuţia despre ceea ce ajunge la popor este lipsită de obiect!

La actualul nivel al redevenţelor, statul român nu încasează pe an mai mult de 340 milioane euro, din care vreo 80% de la exploatarea petrolului şi gazelor. Suma include ceea ce plăteşte statului român compania de stat Romgaz care încă exploatează jumătate din gazele româneşti. Aşa că, acum, din redevenţe statul român nu prea încasează mai nimic. Poporul – proprietarul resurselor – doar mila lui Dumnezeu!

Pentru a schimba realmente situaţia în domeniu, guvernul român (oricare ar fi acela) ar trebui să încerce, în cadrul unei strategii naţionale, să realizeze o valorificare a resurselor minerale existente, ceea ce înseamnă exploatarea cu mijloace autohtone a cât mai mult din disponibil şi, mai ales, prelucrarea internă cât mai elaborată a resurselor minerale exploatate. Fără adăugare de valoare în procese de prelucrare internă, resursele, oricât de valoroase ar fi în principiu, devin cadouri pentru alţii! În cazul zăcămintelor de cupru, unde filiera de prelucrare a fost distrusă, resursele exploatate nu pot depăşi faza primară şi, ca atare, de pe urma lor ţara nu se alege cu nimic, de preferat fiind pur şi simplu lăsarea lor în zăcământ pentru generaţiile viitoare.

Guvernul Ponta nu are în program vreo valorificare a resurselor minerale, nici în latura exploatării lor proprii, nici în latura prelucrării lor interne. Aşa că, în operaţiunea amintită, nu poate fi vorba decât de o deschidere largă a accesului centrului vest-european la resursele periferice din România, sub acoperirea unei creşteri cât de cât a redevenţelor obţinute de statul român. „Deschidere” care corespunde integral preocupării şi demersurilor dlui Ponta de a intra în voie comisarilor de la Bruxelles, cărora nu le-a fost pe plac la început. Deci, contra unui mărunţiş primit prin aşa-zisa generalizare a redevenţelor europene, va începe marea lichidare a resurselor minerale româneşti, ultimele existente. Vor fi atacate curând curând şi gazele de şist de la Bârlad sau de pe litoral, şi petrolul şi gazele din largul mării etc. România trebuie să-şi joace rolul de colonie!

http://jurnalul.ro/editorial/generalizarea-redeventelor-europene-o-abureala-i-651279.html#

Niciun comentariu :


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Adrian Cioroianu, 2009 ("Şi totuşi, Europa unită există – deşi nu toţi europenii votează"): Într-o Uniune Europeană ce întârzie să-şi legifereze unitatea (din moment ce Tratatul de la Lisabona nu este ratificat de toate statele membre), într-o Uniune care nu are încă o politică externă comună şi nici o politică de securitate energetică (vezi diferenţele mari dintre state comunitare precum Italia, Germania, România sau Lituania în privinţa relaţiilor lor cu Rusia, de exemplu), într-o Uniune al cărui „euro-parlament” de la Bruxelles & Strasbourg nu prea se ştie cu ce se ocupă, lipsa unui entuziasm comunitar nu poate surprinde. În anul 2007, cu ocazia unei vizite a lui H.G. Pöttering (preşedintele Parlamentului European) în România, în numele MAE român am organizat un prânz în onoarea oaspetelui – la care au fost invitaţi mulţi dintre politicienii exponenţiali ai tuturor partidelor noastre parlamentare. Cu toţii i-am povestit dlui Pöttering cât de unanimă a fost dorinţa românilor de a adera la Uniune şi cât de mult ne-am bucurat, de la mic la mare. Zâmbind, acesta ne-a spus că nu e convins că această unanimitate ar trebui să ne entuziasmeze – cu atât mai mult cu cât nimeni nu poate garanta cât de reală era ea. Date fiind problemele ce or să apară în procesul de integrare, poate ar fi fost mai bine să ştiţi mai precis cine crede într-adevăr în Uniune şi cine nu – a spus, în rezumat, invitatul nostru. Şi cred că acest raţionament era corect. Poate o să-l înţelegem mai bine în următorii ani, în care e foarte posibil să apară şi la noi curente (politice sau intelectuale) care să pună problema în termeni mai tranşanţi: ce aduce Uniunea Europeană unui stat ca România? Beneficiile sunt mai mari decât constrângerile? Avantajele sunt superioare concesiilor? Personal, cred că răspunsul la astfel de întrebări este cert pozitiv. Dar nu exclud eventualitatea ca unii români să nu vadă lucrurile astfel – şi, mă tem, numărul lor va fi, în următorul deceniu, în creştere".

Postări populare (nu P.P.E. !):