Începe criza sectorului privat (II)

 

Ilie Şerbănescu (la Jurnalul Naţional):

• partea I-a

Procesul de acomodare a sectorului privat (autohton şi străin) la economia fără stat ce se conturează va fi îndelungat şi va genera o criză profundă. Deja sectorul privat încearcă în mod disperat să-şi arunce problemele în cârca oricui se află în preajmă! Până acum statul era lada sa aproape exclusivă de gunoi. Subţierea până la dispariţie a sectorului economic de stat a strâns la gât această ladă de gunoi. Si atunci, sectorul privat îşi îndreaptă tirul spre ... sectorul privat! La mereu mai substanţialele neplăţi, băncile răspund cu executări silite. Ciuca bătăilor o formează, în asemenea circumstanţe, fraţii privaţi nebancari: clienţi şi mai ales furnizori! Arieratele sectorului privat - practic de două ori mai mari decât cele atât de anatemizate ale sectorului de stat – sunt în proporţie de două treimi la bieţii furnizori, privaţi şi ei şi captivi într-o situaţie fără ieşire. Ce altceva este explozia de proceduri de insolvenţă decât încercarea de ieşire din restrişte pe seama fârtaţilor privaţi?! Să nu-i uităm însă pe bieţii salariaţi. Statisticile arată că, din acest an, pentru prima dată de la declanşarea crizei, creşterea de salarii în sectorul privat este zero.

Prezenţa masivă şi atotputernică a capitalului străin în sectorul privat din România conferă specificităţi notabile procesului. Capitalul străin a ajuns să deţină o poziţie dominantă, controlând practic întreaga axă majoră a economiei, toate punctele strategice şi sectoarele performante. Evident, nu prea are nevoie de un răgaz pentru competitivizare. A venit în România deja competitiv şi a fost aici de fapt lupul între oi. Dar, indiferent dacă se recunoşte sau nu, şi-a datorat implantarea şi dezvoltarea în proporţie covârşitoare jecmănirii statului român. Da, da, jecmănire! Să nu ne ferim de acest termen! Pentru că a lua active strategice aproape gratis dintr-o economie şi a te extinde în aceasta prin investiţii minore şi mai ales prin subfacturări ale livrărilor în străinătate şi suprafacturări ale achiziţiilor din străinătate înseamnă nimic altceva decât jecmănire! Din bagatela de vreo 55 miliarde euro investiţii directe cu care capitalul străin a pus stăpânire pe România, nici măcar o treime nu reprezintă investiţii “de la zero”, grosul constituindu-l acaparări de active existente şi plasamente speculative. Asta nu-i dezvoltare capitalistă, ci exploatare colonialistă! În faţa dispariţiei activelor statului şi secătuirii resurselor ţării, capitalul străin mai are de făcut doar un pas: părăsirea acesteia! Până la un asemenea pas însă, capitalul străin va mări presiunea în direcţii bine ţintite: grăbirea exploatării până la epuizare a rezervelor minerale ale ţării, accentuarea subordonării capitalului autohton, înăsprirea caracterului discreţionar la dispoziţia patronilor a relaţiilor de muncă şi sporirea subjugării prin preţuri a consumatorilor români îndeosebi în sectoarele monopoliste pe care le controlează.

Şi, rămas fără poziţii şi pârghii în economie, statul român nu va putea face nimic! Nici chiar dacă ar vrea!