05 decembrie 2012

Mesaj către simpatizanţii PDL: Relax, PDL nu vrea guvernarea



Mira-m-aş să aibă atâta strategie PDL. Mai degrabă e ordin extern, să se accelereze "măsurili". Dar aşa ceva poţi face doar cu o echipă "nouă" la guvernare şi cu un electorat anesteziat pentru un an-doi.


În interviul acordat „Evenimentului Zilei” în această săptămână, preşedintele Traian Băsescu a spus că pentru a forma guvernul, în primul rând PDL „trebuie să se vadă la guvernare”. Şi impresia mea este aceea că democrat-liberalii chiar nu vor să guverneze, oricât de afectat ar fi nucleul dur al PDL sau ARD de ceea ce pare non-combat, blat sau incompetenţa formaţiunii pe care o simpatizează. 

Criza economică intră în prelungiri. Este aproape sigur că un nou acord cu FMI va fi semnat  în 2013, la sfârşitul iernii. Nu este exclus ca USL să ajungă în posibilitatea de a lua măsuri de austeritate similare cu cele asumate de PDL în 2010. Cu consecvenţă, USL a reuşit în 7 luni să pună pe butuci economia românească. Nu spun că înainte lucrurile erau roz, dar într-o perioadă scurtă de timp toţi indicatorii economici au luat-o la vale, în frunte cu inflaţia, şomajul şi leul. Pe hârtie, asta nu înseamnă nimic pentru majoritatea românilor. Dar unii deja încep să simtă consecinţele în propriile buzunare. Puţini acum, dar mult mai mulţi peste câteva luni. Astfel că, de-abia peste câteva luni, spre sfârşitul lui 2013, PDL va începe să „zguduie” guvernul USL.

Oricât de cinic ar suna, democrat-liberalii speră la rândul lor că USL va trece în câteva luni prin ce trec ei din mai 2010. Cred că reacţia populară şi electorală i-a speriat suficient de mult încât să spună acum: „Nu, mulţumesc.” Ştiu că nu au cum gestiona situaţia economică actuală astfel încât să nu iasă şifonaţi astfel că preferă să mai stea o tură în opoziţie decât să tragă ponoasele după.

Niciun comentariu :


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Adrian Cioroianu, 2009 ("Şi totuşi, Europa unită există – deşi nu toţi europenii votează"): Într-o Uniune Europeană ce întârzie să-şi legifereze unitatea (din moment ce Tratatul de la Lisabona nu este ratificat de toate statele membre), într-o Uniune care nu are încă o politică externă comună şi nici o politică de securitate energetică (vezi diferenţele mari dintre state comunitare precum Italia, Germania, România sau Lituania în privinţa relaţiilor lor cu Rusia, de exemplu), într-o Uniune al cărui „euro-parlament” de la Bruxelles & Strasbourg nu prea se ştie cu ce se ocupă, lipsa unui entuziasm comunitar nu poate surprinde. În anul 2007, cu ocazia unei vizite a lui H.G. Pöttering (preşedintele Parlamentului European) în România, în numele MAE român am organizat un prânz în onoarea oaspetelui – la care au fost invitaţi mulţi dintre politicienii exponenţiali ai tuturor partidelor noastre parlamentare. Cu toţii i-am povestit dlui Pöttering cât de unanimă a fost dorinţa românilor de a adera la Uniune şi cât de mult ne-am bucurat, de la mic la mare. Zâmbind, acesta ne-a spus că nu e convins că această unanimitate ar trebui să ne entuziasmeze – cu atât mai mult cu cât nimeni nu poate garanta cât de reală era ea. Date fiind problemele ce or să apară în procesul de integrare, poate ar fi fost mai bine să ştiţi mai precis cine crede într-adevăr în Uniune şi cine nu – a spus, în rezumat, invitatul nostru. Şi cred că acest raţionament era corect. Poate o să-l înţelegem mai bine în următorii ani, în care e foarte posibil să apară şi la noi curente (politice sau intelectuale) care să pună problema în termeni mai tranşanţi: ce aduce Uniunea Europeană unui stat ca România? Beneficiile sunt mai mari decât constrângerile? Avantajele sunt superioare concesiilor? Personal, cred că răspunsul la astfel de întrebări este cert pozitiv. Dar nu exclud eventualitatea ca unii români să nu vadă lucrurile astfel – şi, mă tem, numărul lor va fi, în următorul deceniu, în creştere".

Postări populare (nu P.P.E. !):