17 decembrie 2012

Ce cauze are acest eşec al dreptei ? (2)


Traducerea părţii a doua a articolului de la Polémia: Pourquoi l'échec de la droite ? (2/2)


Comunicare prezentată în ziua de 21 octombrie 2012
de J.Violette la ediţia a XVIII-a
a Universitaţii anuale
Club de l'Horloge
a cărei tematică generală este :
« Unirea Dreptei » 
"Dreapta, precum stânga, a devenit oligarhică la sfârşitul secolului al XX-lea. Această conversie rezultă în primul rând din conversia doctrinară la noua ideologie dominantă, cocktail ideologic născut din fuziunea globalismului liberal cu valorile de stânga, şi în mod special cu ideologia drepturilor omului.

Stânga şi dreapta au abandonat, astfel, poporul autohton. Dar acest lucru a avut consecinţe mult mai grave pentru dreapta decât pentru stânga, întrucât cea din urmă a găsit imediat în imigranţi un popor de substituţie. Corectitudinea politică care botează suburbiile sau cartierele în care s-au stabilit imigranţii ca fiind "populare" n-a făcut decât să traducă fidel această substituire : de acum înainte, imigrantul reprezintă populaţia de stânga !

Dreapta fantomă a fost incapabilă să găsească un popor de substituție... în locul clasei mijlocii, pe care a abandonat-o.

Suferința clasei de mijloc autohtone a fost mult timp interiorizată, ca fiind vinovată. Îşi găseşte însă astăzi expresia politică în votul populist şi în protestul identitar."
___________________________________

Partea a 2-a

2) A doua eroare fatală : dreapta fantomă a ales să-şi excludă aliații potenţiali, în favoarea duşmanilor săi.

Actul politic esenţial este desemnarea inamicului : este o logică atât de excludere (a inamicului ) cât şi una de includere (a partizanilor și aliaților care se unesc împotriva acestui inamic). Aceasta implică să faci alegeri. Din păcate, dreapta guvernamentală a făcut cea mai proastă alegere posibilă : cea de excludere a  potențialilor aliați, în favoarea duşmanilor săi.

2.1
Frontul Național


În acest stadiu, trebuie desigur să evocăm problema relațiilor cu Frontul Național.

La dreapta este răspândită ideea că Frontul Național a fost "inventat" de F. Mitterrand pentru a o destabiliza. Această analiză conspirationistă reflectă o orbire remarcabilă.
•  - mai intâi, populismul  nu este un fenomen pur francez, ci european şi occidental; el exprimă suferința claselor de mijloc autohtone în urma imigrației persoanelor şi a propriei declasări, cauzată de globalizare, imigrație şi criza financiară;
•  - apoi, chiar dreapta guvernamentală este cea care a încurajat creşterea populismului: astfel, cu cât s-a raliat mai mult la corectitudinea politică, şi-a descurajat proprii electori şi a deschis un spațiu politic dreptei populiste;
• - in cele din urmă, capcana nu rezidă din existența mişcării populiste, ci în demonizarea ei de către dreapta guvernamentală, ceea ce nu este acelaşi lucru. La acest nivel, capcana metapolitică pusă de stânga a funcţionat perfect. Capcana metapolitică a constat, din punct de vedere tehnic, în campanii repetate în mass-media, începând din 1980 încoace, cum au fost: atentatul din rue Copernic din 1980 din timpul campaniei împotriva Noii Drepte, moartea lui Malik Oussekine, în aceeaşi perioadă cu demonstrațiile studențești din 1986 împotriva reformei Devaquet, precum şi campania împotriva Frontului Național, după profanarea cimitirului de la Carpentras, din 1993. Am menționat doar cele mai proeminente atacuri.
Aceste campanii au avut mai multe puncte comune :
• - o orchestraţie mediatică fără precedent : ele marchează, de fapt, intrarea în forţă a puterii mediatice în arena politică;
• - au căutat să insufle ideea unei renaşteri a antisemitismului şi a fascismului, care şi-ar avea originea in Franţa, în rândul francezilor get-beget, precum şi a unor înţelegeri secrete ale acestor "forțe întunecate" cu dreapta guvernamentală.
• - aceste campanii au vizat, de asemenea, legitimarea unui dispozitiv de cenzură împotriva răspândirii ideilor de dreapta. Astfel, campania împotriva Noii Drepte a servit la "disciplinarea" lui Le Figaro, iar cea împotriva FN i-a vizat pe toţi cei care se faceau vinovati de a avea aceleaşi idei, faţă de aceştia fiind implementat apartheidul social.
Aceste campanii au împiedicat în mare parte orice reînnoire intelectuală a dreptei guvernamentale, altfel decât în sensul corectitudinii politice, fiindcă au impus interdicţii care trebuiau respectate, dacă nu vroiai la rândul tău să fii demonizat.

Ca să scape de acuzaţia de vrăjitorie politică, proferată în mod constant de stânga şi de oficinele care-i sunt devotate, precum "pactizarea" cu "extrema dreaptă", dreapta fantomă a trebuit să ofere garanţii din ce în ce mai mari şi a se arăta tot mai corectă politic. A trebuit, de asemenea, să-i sacrifice fără milă pe toți cei din rândurile sale care susţineau unirea dreptei (Ch. Millon în mod special) sau apărau ideile incorecte politic (de exemplu, deputatul Ch. Vanneste) : aceştia au fost abandonaţi şi ostracizați.

Desigur, aceasta s-a datorat faptului că dreapta guvernamentală a început să-şi renege identitatea, fiind victima acestor campanii. Dacă convingerile sale ar fi fost mult mai ferme si profunde, desigur că lucrurile ar fi stat cu totul altfel.


2.2
O alegere catastrofală


Alegerea de a demoniza dreapta populistă a fost catastrofală pentru întreaga dreaptă :
• a) În primul rând, dreapta a fost trunchiată artificial în două componente care au devenit din ce în ce mai ostile, adică dreapta corectă politic, numită şi republicană, şi o "extremă dreaptă" diabolică. În faţa acestei  situații, dreapta guvernamentală a crezut la început, din cauza aroganţei şi autosuficienței, că ar putea câştiga singură, doar printr-o alianţă cu o parte a centrului. Era de fapt continuarea strategiei lui Giscard D'Estaing ("doi francezi din trei"). S-a dovedit a fi o alegere din ce în ce mai puţin credibilă, pe măsură ce votul populist progresa.
Apoi, dreapta fantomă a adoptat o strategie curioasă : ea a constat în tăierea punţilor către Frontul Național, timp în care pretindea că îşi recuperează electorii. A urmat deci opusul strategiei câştigătoare pe care a avut-o uniunea stângii, nu a căutat să facă alianţe politice majore, crezând că alegătorii de rând sunt interschimbabili şi că ar putea fi seduşi pe termen lung prin promisiuni.
Această strategie a eşuat din cauza că demonizarea FN a fost percepută ca un dispreţ  faţa de electoratul său : în aceste condiţii a fost o aşteptare mult prea optimistă ca electoratul său să se mobilize şi să voteze candidații dreptei, ca să nu mai vorbim de situaţia în care [este vorba de turul doi, acolo unde candidatul propriu nu s-a mai calificat] unii reprezentanți ai dreptei fantomă (şi nu cei de rând, de exemplu, Juppé, NKM) declarau că preferă să voteze un candidat socialist decât unul al FN. De reținut că la rândul său FN nu cerea să fie votat un candidat al UMF în locul stângii, ci în general a susținut ideea absenţei de la vot.

• b) Strategia de dezbinare a obligat astfel dreapta guvernamentală să lupte pe două fronturi : împotriva stângii, dar şi împotriva asa zisei extreme drepte. Stânga a avut întotdeauna un singur duşman : Dreapta, cu un D mare, pe care o acuza oricum de complicitate cu extrema dreaptă (şi asta încă din 1980, de la campania privind atentatul din rue Copernic). Dreapta fantomă a adoptat o poziție nici / nici, pentru a încerca să păstreze un spațiu între stânga şi dreapta populistă.
Dreapta a fost aşadar forțată la contorsiuni semantice din ce în ce mai dificile şi mai puțin credibile. În acest fel s-a raliat la sloganuri de neînțeles, oximoroane politice cum ar fi, de exemplu, "imigrația selectivă", "laicitatea pozitivă" sau "să producem franţuzeşte". Aceste oximoroane politice nu mai erau credibile atunci cand poziţia politică a dreptei a devenit din ce în ce mai puțin "centristă" pe măsură ce criza, în mod special cea economică şi socială, s-a amplificat.
• c) În cele din urmă, această demonizare a insuflat dreptei populiste speranţa nebună că ar putea câştiga alegerile singură, interzicând la rândul său orice dinamică de unire : o speranţă imposibilă din punct de vedere aritmetic, şi în consecinţă, un factor de descurajare şi de discordie internă. Pe acest plan, dreapta populistă a făcut dovada propriei autosuficienţe.
* * *

3) A treia eroare fatală : dreapta fantomă a ratat întâlnirea sa cu poporul francez

La începutul celei de-a V-a Republici, dreapta era majoritară şi populară : este contribuția gaullismului, care era în felul său un "populism", după cum remarca F.G. Dreyfus. Fondatorul celei de-a V-a Republici a mai vrut, în plus, să iasă din "sistemul de partide" şi să ancoreze executivul în suveranitatea populară directă : alegerea Preşedintelui Republicii prin sufragiu universal direct şi practicarea referendumurilor.

3.1
O dreaptă devenită oligarhică


Dar dreapta, precum stânga, a devenit, dimpotrivă, oligarhică la sfârşitul secolului al XX-lea. Această conversie rezultă în primul rând din conversia doctrinară la noua ideologie dominantă, cocktail ideologic născut din fuziunea globalismului liberal cu valorile de stânga, şi în mod special cu ideologia drepturilor omului.

Stânga şi dreapta au abandonat, astfel, poporul autohton. Dar acest lucru a avut consecinţe mult mai grave pentru dreapta decât pentru stânga, întrucât cea din urmă a găsit imediat în imigranţi un popor de substituţie. Corectitudinea politică care botează suburbiile sau cartierele în care s-au stabilit imigranţii ca fiind "populare" n-a făcut decât să traducă fidel această substituire : de acum înainte, imigrantul reprezintă populaţia de stânga !

Dreapta fantomă a fost incapabilă să găsească un popor de substituție :

În plan organizațional, această derivă oligarhică se traduce prin faptul că aparatele politice ale dreptei fantomă s-au decuplat de preocupările militanţilor şi electorilor săi.

În plan sociologic, aceasta a dus dreapta fantomă către un dezinteres faţă de soarta clasei mijlocii autohtone.

Astfel, clasa de mijloc este cel mai mare perdant al sistemului economic şi social care s-a stabilit în Europa la sfârşitul secolului XX. Este cea care suferă de şomaj, de politicile de ajustare economică, de dezindustrializare şi de faptul că ascensiunea socială nu mai funcționează din cauza prăbuşirii sistemului educativ. Este cea care suferă din cauza imigraţiei şi a insecuritaţii sociale şi în general de pierderea reperelor din cauza revoluției morale. Este cea care suferă de pierderea "decenței bunului simţ", după cum spunea Orwell. În final, este cea care duce greutatea fiscalizării şi a diminuării protecției sociale.

Suferința clasei de mijloc autohtone a fost mult timp interiorizată, fiind culpabilizată, cum a fost cea a proletariatului în secolul al XIX-lea. Dar azi îşi găseşte expresia politică în votul populist şi protestul identitar .

Dacă s-a putut spune că socialismul a fost "strigătul de durere" al proletariatului, ceea ce sistemul mediatic denumeşte astazi  cu dispreţ "populism" devine "strigătul de durere clasei mijlocii autohtone". Fiindcă acest strigăt de durere nu a fost auzit de către celelalte formaţiuni politice, atât de dreapta cât şi de stânga.

Dreapta guvernamentală şi-a ratat întâlnirea cu clasa de mijloc : prin supunerea sa corectitudinii politice i s-a interzis să răspundă aşteptărilor acesteia. Ea nu a văzut sau a văzut prea târziu că baza sa sociologică se năruia şi nici că burghezia şi patronatul nu mai văd stânga ca o piedică, spre deosebire de 1981. Ea nu a văzut nici că promovând  imigrarea, pentru a face pe plac patronatului sau corectitudinii politice, se decupla de clasele populare autohtone, şi în plus furniza stângii o masă de manevră electorală care va fi decisivă în 2012. Ea nu a văzut mişcarea demografică care face ca marile oraşe să basculeze spre stânga.

3.2
Dreapta fantomă, în plus, şi-a indus permanent în eroare
electoratul

Stânga cu siguranță a eşuat, în mod istoric, să elimine sistemul capitalist .Ceea ce a reuşit însă a fost să schimbe societatea conform ideologiei Luminilor, punându-şi în aplicare o mare parte din programul său electoral .

Dreptei guvernamentale, dimpotrivă, i-a fost întotdeauna foarte dificil să-şi pună în aplicare programul său. Ea scenarizează de fiecare dată la alegeri un duel frontal cu stânga, cu complicitatea acesteia, în scopul de a-şi atrage fiecare alegătorii, pentru ca apoi să coabiteze cu stânga, spre a aduce apoi în guvern miniştri proveniţi din rândurile stângii, sub pretextul "inovaţiei", ori a se realinia la corectitudinea politică. În acelaşi registru, ea pune în scenă de fiecare dată la alegeri un discurs mai "suveranist" (de la Pasqua la De Villiers, fără să uităm l'Appel de Cochin al lui Chirac) sau legat de "siguranţă " (de obicei, acest rol revenindu-i ministrului de interne in execiţiu : Pasqua, la Guéant), mergând astfel la pescuit de voturi. După alegeri, aceşti instrumentişti fac fie opusul a ceea ce au promis, fie mult mai puţin decât au promis.

Pentru că dreapta guvernamentală preferă să trăiască în acord cu mass-media, nu cu voința propriului electorat.
De altfel, chiar a declarat că "preferă mai degrabă să pierdă alegerile decât să-şi piardă sufletul". În traducere : dreapta a acordat prioritate conformismului ideologic, nu voinței populare.

Reformele cele mai  contestate, care au bulversat societatea noastră şi al căror efect cataclismic se face simţit astăzi, au fost luate dealtfel, de către guverne şi preşedinţi de dreapta şi nu de de stânga : destructurarea invaţămâtului şcolar şi universitar, legea Pleven, care deschide drumul spre şantajul "antirasist", interdicția impusă Banque de France de a cumpăra datoria publică, reîntregirea familiilor imigranţilor, legalizarea avorturilor, impunerea Tratatului de la Lisabona, anunţarea "pocăințelor" succesive, pierderea suveranității monetare, introducerea "cotelor" pentru femei în conducere, reintegrarea în NATO [Polémia, ca şi extrema dreaptă, o vede ca pe ceva negativ !], crearea HALDE, "discriminarea pozitivă", etc.

Tot dreapta este cea care a bulversat, în numele ideologiei neoliberale a "statului de drept", sistemul de control al constituționalității legilor : a transformat Consiliul constituțional, şi în general, judecătorii, în comisari politici, adică a organizat primatul  judecătorilor inamovibili asupra legislatorilor aleşi. Este dreapta cea care a stabilit principiul supremației tratatelor internaționale față de legile naționale.
Stânga a eliminat, desigur, pedeapsa cu moartea, a votat legile Auroux asupra puterii sindicale în întreprindere, a introdus cele 35 de ore săptămânale şi a trecut legea Fabius-Gayssot. Dar ceea ce nu se poate ascunde este că, în general, este dreapta guvernamentală cea care a guvernat cel mai mult şi care are la pasiv reformele cele mai dezastruoase pentru țara noastră. Este cea care a înşelat electoratul cel mai mult.

3.3
Dreapta fantomă nu şi-a atras niciun beneficiu  politic


Există, totuşi, o morală în istoria tristă a dreptei : dreapta fantomă nu a avut niciun profit politic durabil din faptul că şi-a vândut sufletul stângii pentru a rămâne la putere, după cum o arată evoluția (adică degringolada) rezultatelor sale electorale; iată partea de voturi pentru dreapta (fără "extrema dreaptă"), în primul tur al alegerilor legislative (metropolitane), în % din votanţi:

- 1962: 36,9% 1968: 46.25% 1978: 38.14% 1986 (aleși prin reprezentare proporțională): 33.51% 1988: 26.22% 1997: 23,55% 2002 : 26,9% 2012: 22%.

Încercarea de a face dreapta corectă politic, care a reprezentat centrul strategiei atâtor lideri ai dreptei, a fost sortită eşecului. Prin construcţie, corectitudinea politică este de stânga. Iar dreapta nu poate fi niciodată suficient de la stânga în ochii stângii. Pierzându-şi sufletul, dreapta nu poate decât să-si descurajeze şi apoi să-şi pierdă electorii. Este exact ceea ce s-a întâmplat !

Între 1978 și 2012 dreapta fantomă a pierdut 16 procente din alegători înregistrați (iar FN, cu toate acestea, a câştigat 7, în alegeri care i-au fost în plus şi nefavorabile). Cu alte cuvinte, piaţa politică a sancţionat în mod clar strategia suicidară a dreptei fantomă : electorii o părăsesc.

* * *
4) O concluzie proactivă

4.1
Dreapta trebuie să aibă curaj


Istoria dreptei din Franța începând cu anii 1870 este o poveste a suferinţelor şi a luptelor sale fratricide. În timp ce certurile stângii au rămas întotdeauna la celebra formulă a lui Leon Blum de la congresul SFIO din 1920, care vede plecarea comuniştilor drept "certuri de familie" ("Mai presus de toate, rămânem totuşi frați, fraţi pe care i-a despărţit o ceartă crudă, dar o ceartă în familie, şi pe care o casă comună o va putea reunifica"). Victoria de durată a stângii se datorează mai ales acestei dinamici a uniunii, care face ca lucrurile importante să fie pe primul loc, înaintea chestiunilor de detaliu.

Pentru a câştiga, dreapta trebuie să aibă curajul să se inspire din această strategie: curaj, pentru că unirea implică asumarea de riscuri.

Să nu credem, totuşi, că unirea stângii, concretizată prin semnarea Programului comun din 27 iunie 1972, a fost uşor de realizat. Dimpotrivă,în întreaga istorie politică de la inceputul secolului al XX-lea vedem confruntarea, de multe ori violentă, între fraţii inamici : socialişti şi comunişti, dintre reformişti şi revoluţionari. Începând cu Războiul Rece conflictul se poartă, de asemenea, şi în planul valorilor, socialiştii plasându-se tabăra atlantiştilor, împotriva "totalitarismului" comunist; comuniştii promit la rândul lor "să cureţe de pene pasărea socialistă". Ideea unei alianţe între comunişti şi socialişti părea pe atunci împotriva naturii, pentru toată lumea.

A fost nevoie de strategia personală a lui F. Mitterrand în anii '70 (după eşecurile din 1965, 1968 şi de la alegerile prezidențiale din 1969, la care comunistul J. Duclos a obținut 21,3% față de 5% Defferre) pentru a inversa tendinţa şi pentru ca stânga să înţeleagă că nu va câştiga fără o alianță PC/PS. A fost nevoie ca F. Mitterrand să impună această linie Partidului Socialist, nimic deosebit, dat fiind că era dominat electoral de către PC. Au urmat lungi negocieri ale aparatului de partid şi muncă în organizaţii pentru a realiza o convergență politică între PC și PS în jurul unui program guvernamental comun; și 10 de ani de punere în practică electorală a acestei uniuni, înainte de a se ajunge la victoria de la alegerile prezidențiale din 1981.
Unirea dreptei va fi deci dificilă, aşa cum a fost la vremea ei unirea stângii. Va fi dificilă, ca oricare alt început .

4.2
Unirea presupune căutarea convergenţelor

 
Uniunea presupune, de fapt, căutarea de acum înainte cu prioritate a convergenţelor susceptibile de a pune împreună toate componentele dreptei şi de a minimiza diferenţele sau a le amâna până după victorie : înseamnă deci să se facă opusul a ceea ce a fost făcut de-a lungul ultimilor 20 de ani, atât de partea dreptei fantoma cât si a dreptei populiste.

Unirea dreptei este posibilă dacă dreapta guvernamentală încetează să ostracizaze dreapta populistă. Unirea dreptei este posibilă numai dacă dreapta populistă încetează să creadă că poate câştiga singură. În loc să se discute despre "valori", ar fi mult mai eficient să se gândească un veritabil program comun al dreptei pluraliste.

Acest lucru este posibil şi a fost deja testat cu succes în programul electoral din 1986. Pentru că, contrar celor afirmate de cei care ar vrea să ne facă să credem că exista o prăpastie de "valori" ce separă dreapta de curentul populist - idee desigur, sugerată de stânga - subiectele de convergență nu lipsesc deloc

4.3
"Mitterrandul" dreptei


Se pune în mod evident o ultima întrebare : Cine va fi "Mitterrandul" dreptei ? Cine va fi  autorul rupturii fondatoare ? Pentru moment nu se vede clar unde este ...

Pentru că există, în mod evident, o problemă a elitelor politice din ţara noastră. Ultimele rupturi politice majore au fost, ca din întâmplare, opera oamenilor Republicii a III-a sau a IV-a : De Gaulle, Mitterrand, Le Pen, adică dintr-o generaţie care a cunoscut riscul şi războiul, o generație puternică, ieşită dintr-o perioadă fierbinte a istoriei.

Astăzi, generaţia de la putere, de dreapta sau de stânga, deopotrivă, este o generație moale, rezultatul unei perioade reci a istoriei noastre. Este generaţia Mai-'68, o generație care nu a riscat nimic niciodată, care nu a suferit nicodată de nimic, o generaţie conformistă, "normală", adică domesticită de Sistem.

Dar noi intrăm, din nou, odată cu criza Sistemului occidental, într-o perioadă caldă a istoriei noastre, în care va fi din ce în ce mai puţin loc pentru oameni "normali".

Istoria este locul  neprevăzutului, după cum spune istoricul D. Venner. Nu trebuie deci să excludem ridicarea la dreapta a unor bărbaţi si femei care vor suţine pariul uniunii: trebuie doar să-i descoperim, să-i încurajam  şi să-i  promovăm.

"Nu pentru că lucrurile sunt dificile nu îndrăznim, ci pentru că nu îndrăznim ele sunt dificile" - Seneca.

Dreapta fantomă este muribundă ? Trăiască dreapta pluralistă !

J. Violette
21/10/2012
(Club de l’Horloge)


2 comentarii :

Crystal Clear spunea...

Alt învins...

Ca şi Constantinescu Ţapu' mai avan şi Băse Marinelu' s-a declarat învins de sistem. Un sistem pe care avea ocazia să-l strivească în 2007 pe fondul valului de simpatie populară.
Dom' Preşedinte, l-ai acuzat pe Abdicatu' că n-avuse "oo" să-i înfrunte pe ruşi. Matale avuşi "oo" să-i înfrunţi pe bolşevici?
Acum mi-e scârbă, mi-e foarte scârbă...

Pe 17 decembrie 1989 se regimul bolşevic începea să se clatine.
În 17 decembrie 2012 regimul bolşevic renaşte din propria-i cenuşă.

Riddick spunea...

Sunt mână-n mână. Uite-n Grecia, guvern "pepe-socialist".


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

László Tőkés, 2012 (la congresul PPE de la Bucureşti): "Consider că toată problematica minoritară, a regiunilor dezavantajate, locuite de minoritari ar trebui să fie cuprinsă în politica de coeziune a Europei unite şi prin aceasta să se încerce depăşirea crizei generale a Europei unite. Între cauzele crizei se numără şi moştenirea comunistă, care ne frământă şi astăzi. Noi considerăm că problema regiunilor este o problemă genuină europeană şi, totodată, una specifică românească. România supercentralizată nu va reuşi să iasă din criză, dacă nu se va face descentralizarea şi regionalizarea ţării. Partidul Popular Maghiar din Transilvania propune un astfel de program de descentralizare, de regionalizare, care va conduce la un sistem de federalism în România."

Postări populare (nu P.P.E. !):