Criza neuro

George Vulcănescu, hydepark.ro:

Neliniştile metafizice care întreţin idiosincrazia grecească faţă de UE nu ar mai părea ridicole, dacă lumea occidentală ar lua în seamă scărpinatul peste cap al românului, în chestiunea monedei unice.

O fi la greci nebunie totală, dar nici noi nu suntem departe. Mai ieri, se vorbea de trecerea rapidă la Euro pentru a ne proteja de criză, ca despre intrarea sub plapumă când îngheaţă caloriferul. Adepţii grăbirii paşilor spre Euro şi-au mai venit în simţiri după ce s-a văzut că heirupismul în relaţia cu UE nu mai dă rezultate. Nu mai există aceeaşi disponibilitate pentru derogări ca înainte de 2007. Dar competiţia insanităţii continuă, iar distanţa dintre EUforie şi EUfobie s-a micşorat într-atât, încât uneori se suprapun. Începutul de săptămână a consemnat două ieşiri publice cu mesaje diametral opuse pe tema adoptării Euro. De o parte Guvernul, într-un demers de voluntariat pentru întărirea Euroland, pe de altă parte Asociaţia Oamenilor de Afaceri (AOAR), care are un obiectiv măreţ: ancorarea României de spaţiul noneuro!!!
Acum, că a fixat o ţintă pentru următoarea echipă de guvernare, Emil Boc nu pierde nici o ocazie pentru a reconfima termenul de aderare la Euro pentru 2015. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi după reuniunea Comitetului Interministerial care monitorizează îndeplinirea obligaţiilor aferente preschimbării monedei naţionale. Incertitudinile induse de criza datoriilor Greciei obligă România, fără să îi ceară nimeni, să îşi ofere sprijinul necondiţionat pentru consolidarea spaţiului euro. "În acest sens, momentul adoptării Euro depinde de dezvoltările de pe plan european şi mondial", se menţionează în tot mai familiarul limbaj lemnos, înlocuitorul pasajelor din Scânteia. Doar umorul sănătos al consilierului Guvernatorului BNR, Adrian Vasilescu ne mai aduce la realitate: "suntem admirabil de nepregătiţi pentru adoptarea Euro, dar amânarea nu este o rezolvare".
Practic, la aproape toate criteriile de convergenţă nominală stăm relativ bine. Datoria publică e ok, deşi viteza de creştere poate fi alarmantă. Sunt semne certe că am putea să ne îndeplinim indicatorii de inflaţie şi stabilitate a cursului de schimb. Până şi deficitul bugetar, dacă va fi găsit curajul pentru consolidarea fiscală, ar putea fi ţinut sub control. Rămâne de rezolvat şi problema numărul unu: convergenţa preţurilor. În ciuda percepţiei generale că preţurile din România ar fi la nivel european nu este încă aşa. Suntem noi săraci, iar cvasimonopolul în anumite sectoare ridică preţurile peste media europeană! Loc pentru scumpiri este, iar sectorul energetic abia aşteaptă unda verde. Mai devreme sau mai târziu, alinerea preţurilor se va produce, dar ca să fim în spaţiul Euro va trebui să ne apropiem şi de veniturile din UE şi de dobânzile din UE şi de consumul din UE etc. Mulţi nu înseamnă şi mult. Avem o populaţie de 20 de milioane de locuitori. Şi ce dacă? O monedă trebuie să şi circule. Dar cum să circule într-o economie supraexpusă pe un sector agricol ineficient, în care se trăieşte din câţiva euro pe săptămână şi autoconsum, cu o masă de salariaţi concentrată în zona urbană şi cu un nivel de salarizare extrem de scăzut în sectorul public care, la rândul lui, fixează reperele de salarizare pentru sectorul privat? Ajungem, astfel, la alte cuvinte care ne dor: productivitate şi competitivitate. La noi creştere de productivitate s-a obţinut din disponibilizări şi micşorarea salariilor. Risipa generalizată, birocraţia şi corupţia sunt factori care afectează competitivitatea. Dar nu sunt singurii. Reforma a în justiţie, educaţie sănătate e abia la început de drum şi nici acela solid construit. Privind prin prisma paşilor care mai sunt de făcut şi a faptului că până acum, nu am probat că ne putem descurca altfel decât sub talpa găurită a reprezentanţilor FMI, chiar şi moderatul 2015 pare un termen suprarealist!
Cică ar fi mai bine să ne grăbim încet spre euro şi dacă s-ar putea... niciodată. Ideea nu vine dinspre vreun partid naţionalist sau de extremă stânga. Acesta este apelul Asociaţiei Oamenilor de Afaceri, care consideră că România va avea de pierdut prin aderarea la Euro!! Până azi am fost convins că expunerea exporturilor membrilor AOAR pe zona euro se încadrează în proporţia naţională, de 70%. Nu este aşa, de vreme ce AOAR îşi doreşte pentru România o altă uniune, cea pentru "apărarea coerentă şi fermă a intereselor ţărilor din afara zonei euro". Luându-se în serios, AOAR "apreciază că România are tot interesul de a-şi forma o poziţie clară, argumentată pe care s-o negocieze la nivelul grupului ţărilor Non-Euro, cât şi la nivelul UE"! (De multe ori, noul limbaj de lemn, pare diferit de cel dinainte de 1990, doar prin data de pe comunicate.) Cei mai mari dintre cei mari în ale afacerilor din România se consideră apriori victime sigure în zona euro. Nu au falimentat în 2007, pentru că erau competitivi prin preţuri (nu prin calitate) dar, vai, se va întâmpla acum! Nu avut timp să îşi upgradeze tehnologiile, nu au fost susţinuţi de stat, curg zdrenţele de pe ei etc. Cei ce ne pot oferi produse şi servicii mai bune decât ale industriei locale trebuie ţinuţi deoparte şi, cât de mult. Incredibil!
Şi eu care am crezut că, aliindu-se cu cei puternici, România are şanse mai mari să surmonteze retardul tehnologic şi de know how! Opinia asta mi-a fost indusă de însuşi preşedintele AOAR, Florin Pogonaru. Respectabil şi open-minded om de afaceri, acesta nu mi-a lăsat vreodată impresia că AOAR ar fi o breaslă de potcovari şi şoşonari, speriaţi că progresul tehnologic îi va băga în faliment.
Vrem să ajutăm Euro, dar Euro are nevoie de mai mult decât îi poate oferi, acum, România. Cei de de la care te-ai aştepta să susţină dezvoltarea României, ca pe propriile afaceri, vin după stagiul european de patru ani şi ne spun că nu avem nevoie de Euro! Criza neuro nu este un sindrom ci doar o copie. O copie a realităţilor româneşti.