Presseurop: Există o Europă Federală?

12 octombrie 2010 The Independent Londra

Tiounin

The Independent  -  John Lichfield: Europe needs sceptics

Deoarece trece printr-o altă criză de încredere, Europa este împărţită în două tabere opuse : una care încearcă să relanseze proiectul federalizării şi alta care optează pentru un stil mai britanic al parteneriatului european. Şi este foarte greu de spus care din soluţii e mai bună.

Să ascultăm, pentru o clipă, opiniile (oarecum simplificate şi parafrazate) unui vechi om de stat european. "Uniunea Europeană este moartă, trăiască Europa. Nu va exista niciodată un alt tratat al UE. Acordul de 'reformă' semnat la Lisabona cu trei ani în urmă a fost o marcă făcută pe înaltele ape ale vechiului vis federal". Acesta (continuă el) este o oportunitate, nu un eşec. "Dacă putem îngropa mitul unui guvern federal, putem crea un proiect european mai subtil şi mai agresiv, dirijat de către statele naţionale şi nu de către Bruxelles. Putem crea o mai puternică şi mai practică putere europeană - o "Europă puternică" care să garanteze stilul de viaţă european în faţa atacurilor mohorâtului secol 21".

Cine vorbeşte? Expresia o "Europă puternică" este un cadou. Vechiul om politic european (VOPE)  nu este un britanic, chiar dacă ideile lui se aseamănă foarte mult cu cele ale guvernelor britanice care s-au succedat la putere în ultima jumătate de secol. VOPE este francez :  Hubert Védrine, 63 de ani, ministru de externe între 1997 - 2002 şi secretar general (consilier şef) al foarte europenei preşedenţii a lui Francois Mitterand, între 1991 - 1995. Védrine nu doar că şi-a exprimat propriile opinii dar a scos în evidenţă ceea ce el consideră drept noua realitate politică  a Europei. Şi noul realism. Şi ca să spunem adevărul, nu sunt lucruri în totalitate noi. Guvernele continentale au respins obiectivele federale mai mult de un deceniu, fără a ajunge însă la un rezultat coerent în legătură cu ceea ce ar trebui să fie "Europa" viitorului.

Ce să luăm în considerare

Pedeapsa pe care Bruxelles a aplicat-o preşedintelui Nicolas Sarkozy în urma campaniei anti-romi, se rezumă, în parte, la afirmaţia : Sarko nu poate fi decât Sarko. Dar dorinţa preşedintelui francez, ori aviditatea acestuia - de a ataca Comisia, reflectă noua euro-neîncredere care se manifestă în Franţa, atât printre oamenii obişnuiţi cât şi în cadrul elitei franceze aflate la guvernare. Cancelarul Angela Merkel nu a fost adus la putere de PiaţaComună, CEE ori UE, ci de RDG (Republica Democrată Germană). Aceasta are o viziune pragmatică, indiferent de domeniu,  a Europei. Spre deosebire de cancelarul Helmuth Kohl, aceasta nu ar fi abolitit niciodată marca germană pentru a face din euro un subiect politic esenţial (şi pentru a face pe plac francezilor).
În virtutea nebuniei lui Silvio Berlusconi, Italia, cândva candidată la federalizare nu are o viziune coerentă asupra Europei. Olandezii, federalişti la începuturi, au redescoperit naţionalismul şi au virat spre dreapta populistă. Belgia rămâne adepta federalizării Europei însă Belgia abia dacă mai există. Luxemburg, aşa cum preşedintele Sarkozy, lipsit de diplomaţie, a subliniat, este nesemnificativ. Ibericii au contribuit foarte puţin la dezbaterea europeană. Noile ţări din estul Europei au aderat la UE "pentru că era acolo". Importantul rol jucat de Europa ca şi referinţă a democraţiei şi prosperităţii este adesea uitat (mai ales în Europa de Est). În orice caz, doar câteva voci din blocul fostelor state comuniste susţin o Europă mai federală ori un Bruxelles mai puternic.

Dar Marea Britanie? Manifestul Partidului Conservator redactat cu prilejul ultimelor alegeri vorbeşte despre reducerea UE la o "asociaţie a statelor membre" : cu alte cuvinte, un club interguvernamental, fără acorduri juridice obligatorii ori reguli. Acordul de coaliţie cu Liberal Democraţii, în mod semnificativ, nu menţionează nimic referitor la acest aspect. Chiar noii eurosceptici francezi şi germani - inclusiv Védrine - vorbesc depre pierderea abordărilor interguvernamentale a noii politici europene (e vorba de politica externă, apărare, politica industrială şi chiar de proiectele de cercetare). Aceştia nu prevăd (încă) dizolvarea regulilor obligatorii ale tratatului, care stau la baza pieţei unice europene. Sau a monedei euro. Sau a bugetului UE. Sau a politicii agricole comune.

Toate acestea fac ca David Cameron să pară puţin speriat de Europa lui Merkel-Sarkozy-Berlusconi. Şi există puţine motive pentru europeni, în starea de spirit actuală, să se sperie de David Cameron. Acesta ar putea, chiar dacă Védrine are dreptate, avea oportunitatea de a orienta Europa către un tip de organizaţie interguvernamentală mai pragmatică, cooperativă, care nu ameniţă suveranitatea atât de dorită de Marea Britanie.

Are Védrine dreptate?

Ceea ce funcţionează cel mai bine în UE (atât de bine că de multe ori nici nu observăm) este aplicarea legislaţiei supra-naţionale: marea piaţă unică, care face ca industria europeană să fie atractivă pentru investitorii străini; libera concurenţă, care ne-a oferit atât de îndrăgitele tarife aeriene ieftine. Multe din domeniile care funcţionează prost în Europa – de exemplu politica externă europeană, înainte sau după Lady Ashton – sunt de natură interguvernmentală, nu sunt obligatorii şi sunt neexecutorii.

Aproape neobservat, luna trecută s-a format un nou grup, în interiorul şi în exteriorul Parlamentului European, care luptă împotriva răspândirii propagandei "interguvernamentale",  pentru apărarea vechii federalizări şi a religiei europene. Grupul este numit după Altiero Spinelli, un teoretician politic italian considerat unul din părinţii fondatori ai CEE-CE-UE şi ai abordării supranaţionale a Europei. Printre membrii acestui grup se află fostul preşedinte al Comisiei, Jacques Delors, rebelul student franco-german transformat într-un elocvent politician ecologist, Daniel Cohn-Bendit, şi fostul prim ministru belgian, Guy Verhofstadt. Manifestul lor spune: "Într-o vreme a interdependenţei şi a mondializării lumii, agăţarea de suveranităţile naţionale şi interguvernamentalism reprezintă nu doar un război împotriva spiritului european ci şi o neputinţă politică".

L-am sunat pe Cohn-Bendit şi l-am întrebat cum interpretează argumentul lui Védrine."Este un nonsens", a spus acesta. "Un nonsens evident. Dacă privim eşecurile de astăzi ale Europei - reglementarea financiară, de exemplu, ori schimbarea climatică – acestea reprezintă exact incapacitatea guvernelor (reunite în Consiliul de Miniştrii) de a se pune de acord în mod serios între ele". Cohn-Bendit admite totuşi că există o schimbare radicală a stării de spirit în capitalele europene. În ceea ce priveşte viziunea lui Védrine, Cohn-Bendit acceptă unul din principalele argumente ale acestuia. Există o criză de încredere la nivelul UE.

Părinţii fondatori ai UE (născută CEE) consideră că deciziile europene impuse la nivel înalt vor genera în cele din urmă un sentiment al identităţii politice europene. Ar fi în cele din urmă posibil ("o uniune mai strânsă") să avem o democraţie la nivel european şi un soi de guvern la nivelul Europei.

Statele Unite ale Europei, imposibile?

În prezent, se pare, mecanismul instituit în anii 1950 este depăşit. Acordarea de puteri suplimentare UE implică o mai mare democraţie directă. Mai multă democraţie directă nu va fi niciodată cedată de bună voie de către politicienii şi birocraţii naţionali deoarece aceasta conferă legitimitate şi putere. Fără legitimitate, UE rămâne distantă şi neiubită. Şi atâta vreme cât UE este distantă şi neiubită, va exista din partea populaţiei o mică cerere de democraţie directă. Membrii guvernelor au îndrăgit această enigmă ani de-a rândul (chiar şi pe vremea presupuşilor minunaţi ani de progres european). Cu 27 de state membre (număr în creştere) şi atitudinea schimbătoare, puţin comunitară a Germaniei, Franţei şi Italiei, plafonul fragil care barează calea spre un viitor mai federal este mai mult decât oricând pe cale de a fi spulberat.

Védrine este deprimant, dar drept. Cohn-Bendit este inspirat dar greşeşte. Strânsa Uniune promisă de Tratatul de la Roma din 1957 este pe cale să devină, de facto "o uniune tot mai distantă". Dar asta nu înseamnă că ar trebui să abolim instituţiile europene ori să le permitem să se destrame. În prezent ne regăsim în faţa aceloraşi probleme pan-europene - comerţul, imigraţia, mediul - fără nici un cadru de bază pentru discuţii ori decizii. Védrine vorbeşte de reabilitarea "naţiunii" fără revigorarea forţelor destructive ale "naţionalismului". Dar peste tot în Europa (din Italia, în Belgia, Ungaria şi chiar în solida Suedie ori Franţa lui Sarkozy) o parte a urâtelor forţe ale "naţionalismului" sunt deja în funcţiune. Să reprezinte acesta momentul care să permită instituţiilor europene să se dizolve? Védrine nu explică cum curajoasa lui nouă Europă ar putea fi construită pe cea existentă, una întemeiată pe jumătate, pe puterile supranaţionale. Orice ar pretinde britanicii, piaţa liberă europeană nu ar exista nici măcar pentru o zi fără legile şi instituţiile UE.

Védrine nu are nici o replică la întrebarea fără răspuns a lui Cohn-Bendit. Acordurile interguvernamentale sunt, de facto, fragile şi temporare deoarece guvernele sunt fragile şi temporare. Ar putea Védrine să facă din noile politici de apărare, externe, industriale şi de cercetare altceva decât un poker politic, care se schimbă ori de câte ori guvernele se schimbă? Ceva apropiat de ceea ce Védrine a descris se poate întâmpla în UE în următorul deceniu. Schimbarea poate veni ca o mişcare incoerentă. Sau,schimbarea ar putea fi coerentă şi dorită, transparentă şi democratică : o acceptare oficială a faptului că a avea un fel de State Unite ale Europei este imposibil, poate chiar un vis distructiv, dar în esenţă, un organ de decizie supranaţional al UE este mai necesar decât oricând. Aceasta ar însemna un alt tratat al UE. Şi totuşi Védrine ne spune că în UE nu există loc pentru mai multe tratate... Să fie acesta un om de stat ori o femeie în casă?

http://www.presseurop.eu/ro/content/article/359461-exista-o-europa-federala