Critica neomarxistă a "naţional-comunismului" (ceauşismului)

Ceauşismul a avut contradicţii interne, limitări datorate precarităţii (intelectuale, identitare...) a cadrelor superioare, şi o slabă ripostă faţă de dubla subversiune, sovieto-occidentală. Contează doar marginal (totuşi neneglijabil) ca nivel istoric intermediar către o revoluţie naţionalistă, întârziată şi din cauza "nevalorificării etapei istorice" respective. Vreau să spun, "n-a activat politico-ideologic masele". Şi nu pe direcţie marxistă, nu asta aveam în vedere. S-a limitat la rutină şi conformism ipocrit. În perioada sa târzie, devenise un hibrid ideologic, oficial centrat pe un tot mai vag proiect leninist şi recurgând la retorici naţional-identitare simultan cu o permisivitate suicidară faţă de subcultura cosmopolită ("vestic-capitalistă"). Deruta regimului este bine descrisă de Mircea Dogaru într-un clip, mai ales ultimii 9-10 ani când subversiunea devenise mult mai activă. Derută vizibilă inclusiv în atitudinea Liderului, care a preferat să intoneze, ca act final... "Internaţionala".

Tema din titlu, tratată pe un site neomarxist, de un autor neomarxist. Colaboratorii de acolo ocupă funcții universitare prin care își promovează mai eficient "ideile". Critica principală este de fapt un elogiu. Ceaușismul a stânjenit globalismul: devenise "o înfundătură istorică sinucigașă pentru orice progresism actual".

Argumente și fapte:

Milenialii socialismului pierdut

Emanuel Copilaș încearcă și în această recentă carte – Generația anului 2000. Cultură și subculturi ale tineretului în România socialistă. Studiu de caz: Timișoara. (Editura Tritonic, Timișoara, 2019) – să normalizeze discursul academic despre socialismul românesc. Departe de a fi universul distopic, gotic și închis al totalitarismului metodologic, așa cum este rezumat de către dreapta neoliberal-neoconservatoare, regimul socialismului ceaușist ascultă de constantele oricărei societăți, puterea sa politică meritând să fie înțeleasă altfel decât în monotonele recitative anticomuniste ale dogmelor de dreapta. Stânga intelectuală se ferește la rândul ei cu prudență de spațiul concentraționar ceaușist dacă nu din considerentele interesate ale dreptei angajate, cel puțin pentru că și ea resimte modelul ceaușismului românesc ca pe ,,o întinare a nobilelor idealuri socialiste”, ca pe o trădare a marxismului și, last but not least, ca pe o înfundătură istorică sinucigașă pentru orice progresism actual. Emanuel Copilaș recuperează și reconstituie fațete ale socialismului ceaușist care, dacă, vai!, nu mai conțin nimic ofertant pentru viitor, uimesc prin mesajul modernizator și prin reușita parțială de a ridica o societate din lumea a treia în categoria statelor-naționale emergente din geopolitica proprie Războiului Rece.

Ipoteza de la care pornește Emanuel Copilaș este aceea că ideile regimului ceaușist legate de educația politică a tineretului – idei generoase în intenție – nu au fost brutal respinse de către acesta, dar nici acceptate în întregime. Socializarea politică a tineretului național-ceaușist a fost una de hibridizare a culturii dominante românești cu elemente specifice pieței globale capitaliste, de care România încetase să mai fie străină sau ruptă începând cu anul 1968. Baza documentară a studiului său de sociologie culturală o identifică Emanuel Copilaș în analizele realizate de Centrul de Cercetări pentru Problemele Tineretului (CCPT) la jumătatea anilor 1980 (CCPT făcea parte din U.T.C., dar probitatea sa științifică nu este pusă la îndoială din pricina faptului că autoritățile socialiste, nu mult diferit de cele din anul 2020, nu acordau un interes real studiilor sociale de nivel științific înalt – peste 700 de studii), în arhiva Universității de Vest (și cele județene) și în memorialistica unor muzicieni rock de succes în era ceaușistă. Combinând cele trei direcții de cercetare, Emanuel Copilaș surprinde gradul de echivoc și certitudine din politicile de tineret ale Republicii Socialiste România. Desigur, sunt câteva probleme pe care Copilaș le rezolvă (sau, mai precis, le preia nerezolvate din sursele sale primare) printr-o asumare generoasă a unei perspective ecumenice: tineretul este compus din indivizi cu vârstele cuprinse între 14 și 35 de ani (sau chiar 39 de ani), clasa socială sau profilul profesional contribuind cumva – paradoxal – doar prin neparticipare la omogenizarea culturală în curs de desfășurare. Aici ar fi de trasat o primă breșă critică: în mod limpede, studiile de care se folosește enciclopedic Emanuel Copilaș cuprind, în evantaiul lor, vârste, totuși, mult diferite. Un adolescent de 17 ani nu poate avea un nivel de politizare similar (sau o conștiință politică egală) cu al unui adult de 30 de ani, care, presupunând ca sistem de referință cronologică anul 1980, ar fi lucrat deja de un deceniu în producție și și-ar fi întemeiat o familie până la această vârstă. Situația s-ar fi repetat ceva mai târziu pentru un inginer, un medic sau un profesor, dar tabloul nu ar fi cu mult diferit în ultimă instanță. E, totuși, frapant că între un agent pasiv al societății socialiste, care abia învăța teoria despre sine a regimului socialist pe băncile liceului, și tânărul matur din uzină, trecut de 25 de ani, care asistă practic la mecanismele sociale de gestiune economică, ca parte componentă a angrenajului creator de valoare nouă, nu se pune o cezură. Bănuiala noastră, referindu-ne la motivul real pentru care sociologii din R.S.R. au extins vârsta de cercetare în acest fel, iar asta la jumătatea anilor 1980, constă în evidenta disparitate și confluență în materie de așteptări și gusturi, mult influențate de mărcile de consum ale țărilor vestice, net superioare ca dezvoltare socială, dar care nu existau pentru tinerii din anii 1948-1968. Cohortele generaționale erau parcă rupte în două: cei maturizați între anii 1950-1970 nu înregistrau la fel de acut decalajele abrupte de consum între ei și cetățenii occidentali ca tinerii crescuți și educați după 1970, în atmosfera altor timpuri. De ce astfel? Fiindcă bunăstarea occidentală însăși, dar și etalarea sa ostentativă, încep să fie conștientizate de cultura de masă abia la jumătatea anilor 1960. În absența acestei rupturi vizibile de acces la bunuri de status și de consum mic-burghez, tineretul de sub Cortina de Fier ar fi fost ceva mai bine politizat decât s-a întâmplat în realitate. Pe de altă parte, Emanuel Copilaș rămâne și în această lucrare tributar conceptului de ,,leninism romantic”, dublat de ,,un naționalism de stânga”, umbrele conceptuale teoretizate în volumele sale anterioare. E aproape neverosimil proiectul leninist așa cum îl definește Emanuel Copilaș pentru intervalul ceaușist: tânărul șoim, pionier, utcist, pcrist ar fi trebuit să interiorizeze afectiv sarcina gigantică de a refonda omenirea pe care și-o propusese rațional comunismul. Puritan în patosul făuririi lumii noi, abstinent în contact cu deliciile pământene, romantic în idealurile sale egalitariste și democratice, revoluționarul leninist arhetipal urma să ștanțeze sufletele, de sacrificiu nobil, a sute de milioane de adolescenți și tineri din Blocul Comunist. Dacă acesta era modelul, ei bine, el nu atinsese treapta minimă de funcționare nici la nivelul elitelor de partid și de stat. Eroul leninist este mai degrabă vag recognoscibil în anii crunți ai Războiul Civil Rus și în lupta armată de supraviețuire biologică în calea invadatorului ,,arian” de după 1941. De asemenea, eroismul acesta cu alonjă metafizică, de extracție cazonă, are la bază memoria vie a nedreptăților copleșitoare îndurate, a stigmatului de sărăcie și barbarie spirituală imprimate de vechile regimuri, amintire care nu mai avea sens pentru generațiile care nu o cunoscuseră nemijlocit. Tema ,,naționalismului de stânga” este și ea extrem de friabilă intelectual: naționalismul republican, al cetățenilor care au dărâmat energic Bastilia, al plebei pariziene care a inaugurat efemera Comună din Paris, este, prin latura sa populară, ,,de stânga”. Concedem aceasta. Pe de altă parte, recuperarea domnitorilor medievali, a regilor antici de la periferia Imperiului Roman, a națiunii conduse de mari personalități patern-patriarhale, așa cum o îndeplinea propagandistic regimul Nicolae Ceaușescu, pare a fi exact opusul: poporul s-a ținut ferm în jurul tumulului Conducătorului (haiduc-căpitan-om de arme) în lupta de neatârnare etnico-politică, dar același popor nu se laudă cu nici o revoluție, nici un episod de masacrare a claselor exploatatoare – de tipul unui război civil – care să definească și să marcheze adânc națiunea. Revoluția de la 1907 – singurul moment de ruptură endogenă a contractului social din România modernă – era tratată de către istoriografia ceaușistă ca un personaj brav și fictiv în anticamera zilei istorice de 23 august 1944. De aceea, respingem ,,naționalismul de stânga” al regimului Nicolae Ceaușescu ca pe o teoretizare nefezabilă, preferând sintagma de ,,resurgență nuanțată a simbolisticii fasciste interbelice” între 1971-1989.  [Hopa! La fel zic și troțkimănenii]

Dar să revenim la mărturiile documentare la care apelează pe larg politologul Emanuel Copilaș: atunci când creionează portretul tânărului socialist model din anii 1980, acesta constată, în urma rezultatelor statistice ale aplicării chestionarelor în epocă, o îmbinare de optimism științific și tehnologic (comun cu tineretul vestic, până la urmă) cu ,,trăsături de caracter ca interesul personal, egoismul, pasivitatea, nonconformismul.” [1] Ultimele variabile sunt atribuite crizei sistematice a ceaușismului târziu, unul de penurie a consumului decent, de explozie a pieței negre și de ,,autofinanțare” precară instituțională. Corupția în creștere din interiorul sistemului poate participa și ea la acest mindset individualist. Socializarea ceaușistă implică și asemenea trăsături protocapitaliste, regimul încurajându-le, după cum arată Emanuel Copilaș. Iată că până și elementele de abatare de la educația socialistă standard nu marchează nonconformismul afișat al tinerei generații, ci și acesta face parte din ,,regulile jocului” ceaușist. Umanismul tehnico-științific al prosperității generale asigura cota de optimism al generațiilor tinere, dar se poate discuta în alți termeni pentru modelul tânărului din Vestul continentului sau cel de peste ocean? Emanuel Copilaș dedică un subcapitol nivelului de cultură generală a tineretului din R.S.R., pe care autoritățile îl estimau ca satisfăcător, ceea ce este interesant în lumina faptului că intelectualii de dreapta notorii de după 1989 deplâng micșorarea sau chiar dispariția acelui public de consum cultural înalt și acuză paușal ,,postmodernismul” pentru această decădere, nemenționând realitatea elementară că proiectul editorial și scolastic era unul de extracție sovietică și parte din politica educațională comunistă. Cu toate acestea, deși tinerii români urmăreau muzica ușoară și filmele din Vest, citeau aproximativ aceleași cărți sau unele din sfera literaturii de ficțiune high-brow, aceștia credeau semnificativ de mult în zodii, ghicitorie, telepatie, previziunea viselor, precogniție, OZN-uri și ,,sensibilitatea planetelor”. Tineretul studențesc se confrunta cu propriile sale nemulțumiri punctuale: cursuri stufoase și inutile, acces limitat la studii și lucrări de calitate, profesori duri și slab pregătiți, lipsuri materiale și o anumită promiscuitate în căminele studențești, practica militară pentru studente, frigul și alimentația deficitară etc., deși mulți apreciază eforturile regimului de a-i educa și încadra imediat în sfera muncii. Urmărind traseul instituțional al Universității de Vest se poate constata o scădere de la an la an a numărului de studenți înmatriculați după 1980, pe fondul unei plafonări a infrastructurii academice existente. Studenții străini, care sunt peste 15,000 la nivel național în momentul lor de apogeu, provin în general din Orientul Mijlociu și țările africane, o bună parte din ei activând în comerțul ilicit cu mărfuri capitaliste de larg consum, extrem de căutate, dar rareori trezind interesul punitiv al autorităților. U.T.C.-ul este perceput ca un corp al puterii de pe urma căruia se puteau obține avantaje materiale sau profesionale, mai ales pentru cei care încercau să se dezvolte în carieră pe linie de partid, dar educația ideologică este din ce în ce mai desconsiderată după 1980. Tineretul dezvoltase astfel o cultură alternativă la politicile regimului, dar nu se poate vorbi de subculturi izolate de mecanismele statului sau de contraculturi anticomuniste în România (un exemplu interesant și insolit este cel al intelectualilor de la Aktionsgruppe Banat). Concluziile lui Emanuel Copilaș sunt cât se poate de tranșante: ,,Exceptând dimensiunea politic-militantă, într-adevăr constitutivă, cultura socialistă nu era altceva decât o cultură clasică, pedantă și paternalistă, educând gusturile tinerilor spre o anumită formă de cultură care ar putea fi considerată chiar elitistă, oricât de dezavuat ar fi fost acest termen la nivelul discursului oficial. Și poate că pe bună dreptate, pentru că acest elitism putea fi accesat mai incomparabil mai democratic (sic!) decât în alte epoci istorice, indiferent de apartenența de clasă. Chiar și așa, fără o bază materială suficient de ridicată, deși mai ridicată la nivel social general decât în alte epoci istorice – care să îi permită să înțeleagă cu adevărat și să se bucure de acest bun cultural pretențios, nemaivorbind de insuficiența timpului liber și de influențele culturii populare occidentale, a căror tendințe omogenizatoare reverberau în ambele tabere ale Războiului Rece și nu numai – tineretul nu se putea ridica la înălțimea standardelor care i se impuneau, dar nici nu dezamăgea neapărat, păstrându-și condiția contradictorie de devenire subiectivă a unui obiect discursiv nici foarte maleabil, nici foarte reticent în a fi semnificat.”[2]

De departe cel mai percutant capitol din carte este cel dedicat subculturilor timișorene de după anii 1970, în speță muzica rock și rockul etnic românesc subsecvent, deși videoteca anilor 1980 este studiată în siajul subculturilor care nu pot deveni contraculturi. Muzica rock, punk, heavy-metal etc., la fel ca jazz-ul înaintea noilor genuri occidentale, în Blocul Comunist are un statut ambivalent: respinsă de media cetățenilor sovietici și est-europeni, aceasta stabilește un raport oblic, semireferențial, semiindiferent, cu autoritățile în stat. ,,Pe cale de consecință, rock-ul sovietic și cel est-european nu trebuie interpretate ca o formă de opoziție subtilă, indirect politică, la adresa regimurilor socialiste, așa cum considera, de exemplu, Sabrina Ramet, ci mai degrabă ca subculturi care contribuie prin mijloace proprii la crearea de plusvaloare culturală în cadrul unei ordini discursive date în care nici nu trebuia să se regăsească integral și față de care nici nu trebuie să se plaseze pe poziții antagonice.”[3] Anticapitalismul versificat al celor mai multe contraculturi muzicale vestice le asigură acestora condiția primară de ideologie contestară a status quo-ului capitalist, una realizată la firul ierbii, ceea ce corespundea doar parțial cu latura negativă a ideologiei marxist-leninistă, dar și cu politicile antioccidentale ale Blocului Estic, iar, tocmai de aceea, aceste contraculturi primesc conjunctural acceptul de subculturi legitime în est (mai puțin în Rusia, unde rockul se amestecă insidios cu gestica și vestimentația criptofasciste). Mai mult de atât, clasa socială a rockerilor estici este una destul de privilegiată. ,,O altă particularitate a rock-ului sovietic, cel puțin în primă fază, a fost aceea că deși în Occident a fost produs ca o expresie culturală a clasei de mijloc sau a claselor inferioare, a ajuns în noul mediu cultural pe filiera elitei: doar copiii nomenclaturii sovietice își permiteau la început accesul la produse occidentale asociate cu muzica rock, pe care le traficau ulterior pe piața neagră fără rețineri.”[4] Cu puțin timp înainte de implozia Blocului Sovietic, ,,existau peste 160,000 de trupe rock numai în Rusia”[5]. Rockul românesc, care pare a-și fi omologat epicentrul în Timișoara, cunoaște transformări succesive, discursul său folcloristic încorporându-se în poeziile lui Adrian Păunescu și în naționalismul subtil, romantic, al Cenaclului Flacăra, deși, conform ,,jurnalistului rock Nelu Stratone”, Cenaclul Flacăra a maculat subcultura rock autohtonă cu interese personale și oportunism carierist prin figura tutelară a lui Adrian Păunescu. ,,Anticapitalismul subculturii rock din Occident, chiar dacă incomplet și naiv pentru ideologii comuniști, a fost deosebit de util pentru a încadra subcultura rock românească pe un traiect progresist care, dacă ne întoarcem la primul capitol al lucrării, oricum exista, autonom în raport cu discursul dominant și provenind mai degrabă din încrederea manifestată de către tineri în ,,noua revoluție industrială”.[6] Conformismul călduț al rock-ului românesc, cuminte până și în planul revoluției sexuale, deja petrecută în Occident, dar nu și în Est (abia anii 1990 aduc acest suflu nou), nu putea pune în dificultate conducerea de la vârful P.C.R.-ul sau pe tehnocrații din ministerele ceaușiste. Rock-ul este ascultat de elevii de la liceele teoretice, copiii de intelectuali, care nu lucrau manual în fabrici și uzine sau în industria agricolă, unde se prefera muzica populară, precursoarea manelelor de astăzi din punct de vedere sociologic. Este expresia gusturilor profesiilor medii sau înalte forjate în România de industrializarea dejisto-ceaușistă, acea pătură biocratică care își permitea să admire, fără opreliști și prejudecăți rurale, cultura de masă din Occident. Emanuel Copilaș scrie cronologia pe scurt a principalelor trupe rock din Timișoara între 1960 și 1990. După Revoluție, totuși, cântăreții rock aspiraționali ai perioadei se trezesc confruntați cu limitele materiale ale noii lumi, în ciuda libertății infinite de expresie pe care o dețin formal acum. ,,După revoluția din decembrie 1989, PCR a dispărut, iar tineretul, adept al culturii rock sau nu a fost nevoit să se acomodeze din nou, la un context care aparent îi oferea totul, toată libertatea care îi lipsea până atunci, mai puțin libertatea financiară de a se organiza și de a face notă discordantă față de un sistem politic de care nu se simțea, în linii mari, reprezentat. Cine contribuie mai eficient la stimularea producției culturale – un stat nedemocratic sau o piață liberă, a cărei libertate exclude de cele mai multe ori democrația, atunci când nu i se substituie cu nonșalanță? Încă mai căutăm răspunsul la această întrebare.”[7]

O parte din răspuns îl livrează Nicolae Covaci, liderul trupei Phoenix, probabil cea mai de succes trupă de muzică rock din perioada socialismului românesc. Muzica lor etno-naționalistă nu intră în dizarmonie cu presiunile culturale ale regimului. ,,În cazul Phoenix însă, trecerea bruscă de la statutul de eroi culturali ai tineretului socialist din România la aceea de persoane fără adăpost în Occident vorbește de la sine. În plus, am fost frapat efectiv să constat cât de bine se potrivesc experienței îndelungate a formației în Est și Vest cadrele interpretative ale socialismului târziu românesc, ce corespondență substanțială există între ideologia contradictorie a formației, care cuprinde și elemente compensatoriu progresiste, acumulate cel mai probabil după ieșirea din țară, și tușe strident naționaliste, protocroniste și xenofobe, și sexism, și paseism – și discursul național-comunist al anilor 1970-1980. Fapt care validează încă o dată ipoteza centrală a acestui studiu, aceea a unei împletiri profunde între subculturile de tineret și cultura oficială din perioada socialistă, melanj care nu poate fi abordat maniheist și care a dat naștere unor identități culturale subordonate, să le spunem așa, care nu erau nici occidentale, nici socialiste și care coexistau în forme uneori mai armonioase decât am fi dispuși să luăm în calcul la prima vedere cu discursul oficial.”[8] Sau, în alte cuvinte, rock-ul este naturalizat pe meleaguri românești: ,,Phoenix (…) avea și alte puncte comune cu socialismul din perioada ceaușistă: o imagine romantizată despre haiduci, de exemplu. Partidul îi integra în propria logică discursivă ca pe niște precursori anticapitaliști din secolele XVIII și XIX.”[9] Din amintirile consemnate de Nicu Covaci, la care se face trimitere aproape pe fiecare pagină a acestui capitol excelent, se concretizează o grilă de evaluări ideologice, imaginată și propusă de Emanuel Copilaș, în care tangențele și suprapunerile cu doctrina național-ceaușistă rezultă într-o similitudine de idei deja apreciabilă, deși Nicu Covaci, cel care se ocupa cu traficul de valută pe piața ilegală din România, reprezintă și fața întunecată, disolutivă, decadentă, stricată, cvasiinterlopă a ceaușismului târziu. ,,Din cei 85 de itemi identificați, 15 indică diferențe categorice, 8 indică suprapuneri parțiale, intersectări, iar restul de 62, suprapuneri mai mult sau mai puțin integrale.”[10] Nicu Covaci este în proporție de 75% un fidel cetățean ceaușist. Pare-se că regimul ceaușist sclerozat al anilor 1980 nu era contestat decât în calitatea sa de agent economic neperformant în materie de consum domestic civilizat, dar, până și-n cazul particular al subculturii rock, aflat în continuare într-o oarecare armonie populară cu politicile culturale ale PCR.

Ultimul capitol este o trecere în revistă a implicațiilor culturale din decembrie 1989 în orașul Timișoara. Este secțiunea cea mai speculativă din volum, însă nu mai puțin inspirantă. Emanuel Copilaș amintește că s-a strigat mai mult ,,Jos Ceaușescu!” pe străzile Timișoarei însângerate decât ,,Jos comunismul!”. Mai mult de atât, o lectură atentă a proclamației de la Timișoara din martie 1990 scoate la suprafață, dincolo de invitația la lustrație a fostei nomenclaturi, și puncte naționalist-comuniste în raport cu piața liberă și occidentalizarea politică. Citatele din proclamație sunt, pe această cale, elocvente. ,,Nemulțumirile care au condus la declanșarea revoluției sunt în primul rând interne și au la bază nu numai nemulțumirile populației private de bunuri de consum în vederea plătirii cât mai rapide a datoriei externe, cât și nemulțumirile crescânde ale unei părți a aparatului represiv, mai ales cea implicată în comerțul exterior, care nu își putea valorifica așa cum credea de cuviință resursele acumulate în contextul existent.”[11] Corupția crescândă a anilor 1980 explodează anomic după 1989, dizolvând industria națională, iar piața internă cade pradă capitalului străin, aflat, momentan, în trecere. Până la urmă, regimul ceaușist și subculturile sale culturale coabitau destul de pașnic, iar dacă acest fenomen are loc în cazul subculturii muzicale de inspirație occidentală, care este în sine o sursă de tensiune și antagonism pentru Blocul Estic, nu putem decât intui consensul larg dintre partid și popor în celelalte privințe.

Nu în ultimul rând, volumul conține ca anexă câteva zeci de pagini de interviuri luate celor mai harnici sociologi ai tineretului din anii 1980, majoritatea opiniilor acestora intrând organic în componența cărții: Vladimir Pasti, Dumitru Borțun, Constantin Schifirneț, Dumitriu Bazac, Mihai Dinu Gheorghiu, Adrian Paul Iliescu și Mimo Obradov.

Cât privește calitatea politicilor de tineret ale statului român democratic și capitalist al ultimei treimi de secol, Dumitru Bazac concluzionează lucid astfel: ,,Prost, tezist, pe baza unor duble prejudecăți: față de ,,trecutul comunist criminal” și față de capitalism drept nu doar ,,cea mai bună dintre lumile posibile” ci și drept “singura posibilă”, și subordonat perspectivei consumeriste oficiale. S-a încercat instrumentalizarea economică și politică a tineretului, adică transformarea tineretului în consumator (chiar ,,țintă”) și în masă de manevră pentru politici care, în realitate, îi sunt nocive. Iar faptul că în ideologia oficială ,,nu există alternativă”, înseamnă anularea criminală a apetenței de a visa și de a judeca rațional. Psihologia individuală a tinerilor este redusa la aceea de animal consumator. Iar viitorul comun al tinerilor este, astfel, arvunit în slujba unui punct of no return pentru specia umană.”[12]

Generația anului 2000. Cultură și subculturi ale tineretului în România socialistă nu este, cu siguranță, cartea cea mai reușită și cea mai fertilă intelectual ce a ieșit din mâinile lui Emanuel Copilaș, dar este, de departe, cea mai curajoasă dintre toate.