Pastorul Gîdea, sacerdotul panbăsismului

 

Adevărul:

[...] Studioul ce i s-a pus la dispoziţie respectă topografia unei capele, iar formatul emisiunii este asemena unei slujbe religioase. Iconostasul este ecranul enorm de pe care nu lipseşte chipul zeului rău – Băsescu. Iar atunci când lipseşte, curg de acolo blesteme la adresa lui, a zeului rău. În strană, stau cantorii (Ciuvică, Ursu, Tudor) şi ţârcovnicii (Chireac, Roşca Stănescu şi alţii).

Sacerdotul priveşte grav, de sub fruntea klingoniană, apasă cu arătătorul buzele inflamate de atâta ritual, mută apoi acelaşi atătător între ochi, pentru a-şi ridica ochelarii care niciodată nu au de gând să-i cadă de pe nas şi începe grav şi fornăit, cât mai fornăit!: în seara aceasta... veţi vedea ce nu aţi mai văzut, veţi auzi ce nu aţi mai auzit... veţi urî ce v-am învăţat să urâţi! Pauză prelungă, privire în cameră, tristeţe, ochi umezi, puţină ezitare în glas, glas gâtuit de lacrimi, de tristeţea întregii lumi... greul Pământului; iar privire pătrunzătoare în cameră, pauză scurtă, cap dat pe spate până la îndeplinirea canonului de verticalitate, curajul cruciatului apare şi... şi... şi... cuvântul magic este rostit: Băsescu. Şi munţii se cutreieră, iar Universul ridică precipitat două degete şi se cere la toaletă pentru treabă mică. Şi se deschide încă o pagină a evangheliei după Felix. La cântul marelui sacerdot, oficianţii ţin isonul, iar muţimea din bănci, tot la comanda sacerdotului, strigă „Aleluia!”. Deci, toţi sunt de acord cu noi, conchide sacerdotul. La finalul slujbei, apare un oficiant special, responsabil cu partea fiziologică a ritualului: Badea. El oficiază momentul eschatologic, care aduce uşurare credincioşilor. El scuipă şi micţionează. Credincioşii râd uşuraţi. Şi gata! A doua zi, ritualul se repetă. [...]