Ilie Şerbănescu: Până la urmă, măgarul amăgit cu desaga de paie a murit!

Fondurile europene sunt tot agitate ca marele avantaj al apartenenţei la UE – de altfel, repetăm, unicul descoperit de înşişi partizanii acestei apartenenţe! – dar nimeni, absolut nimeni nu s-a apucat să calculeze cât „costă” de fapt aceste fonduri. Se spune că sunt gratis. Deşi de bani gratis în istorie nu s-a auzit! Destinaţiile sectoriale sunt prestabilite şi neschimbabile, iar acordările sunt condiţionate de achiziţii de la donator. Si o adevarată armată de birocraţi se ocupă de normare, reglementare, programare, selectare, prelucrare, accesare, supraveghere, controlare, decontare.

Income Magazine:

Returnările dispuse de Bruxelles pentru nereguli în accesarea unor fonduri europene – indiferent cui le sunt imputabile (celor ce au întocmit programele, celor ce le-au aprobat ori Comisiei care a inventat ceva ca motiv să nu le deconteze) – nu ar trebui să fie incluse la plată în buget cu ochii închişi.

Nici chiar dacă ar fi vorba doar de vreo doi lei, deşi e vorba de peste 1 miliard de euro , o sumă imensă pentru bietul buget al României şi care pur şi simplu anulează jumătate din atragerile de fonduri europene cu care se laudă guvernul Ponta în acest an. Nu cu ochii închişi, pentru că aşa-zisele fonduri europene constituie singurul element pe care până şi cei mai înfocaţi „europartizani” îl pot prezenta ca un activ al apartenenţei României la UE. Acest unic element de activ este total ridiculizat de lista lungă şi greu atârnătoare din pasiv: deteriorarea gravă a conturilor comerciale şi de plăţi; creşterea fabuloasă a îndatorării externe pentru nimic; alinierea preţurilor la nivelurile din Vestul Europei dar îndepărtarea salariilor de nivelurile din Occident, cu consecinţa dramatică a măririi (şi nu reducerii) decalajelor şi diferenţelor dintre standardele de viaţă; pierderea controlului naţional asupra economiei şi sectorului financiar-bancar şi transformarea ţării într-o anexă de consum de tip colonial în sistemul centru-periferie pe care îl constituie UE. Oficial nu se fac asemenea bilanţuri activ/pasiv. Si nu este de mirare căci s-ar pune în lumină eşecul şi nu succesul apartenenţei la UE. Se fac numai bilanţuri ridicole în care fondurile europene sunt contrapuse doar cotiziţiei României către UE, şi asta pentru a dovedi că România se alege din partea UE cu ceva mai mult decât transferă acesteia.

De fapt, fondurile europene reprezintă un fel de desagă cu ovăz plimbată prin faţa animalului de povară ca în povestea cu măgarul pus să trudească dându-i-se pe la nas cu un snop de paie la care nu poate ajunge. Numai incapacitatea măgarului românesc de a ajunge la desagă ar explica „absorbţia redusă”, prilej permanent de culpabilizare a coloniei încă numită România, mereu vinovată în faţa centrului bun samaritean! Fondurile europene sunt tot agitate ca marele avantaj al apartenenţei la UE – de altfel, repetăm, unicul descoperit de înşişi partizanii acestei apartenenţe! – dar nimeni, absolut nimeni nu s-a apucat să calculeze cât „costă” de fapt aceste fonduri. Se spune că sunt gratis. Deşi de bani gratis în istorie nu s-a auzit! Destinaţiile sectoriale sunt prestabilite şi neschimbabile, iar acordările sunt condiţionate de achiziţii de la donator. Si o adevarată armată de birocraţi se ocupă de normare, reglementare, programare, selectare, prelucrare, accesare, supraveghere, controlare, decontare. Doar cu miile de oameni implicaţi, mult mai bine plătiţi decât restul birocraţiilor, se cheltuie mult mai mult decât fondurile europene alocate, nemaivorbind de cele care ajung să fie atrase efectiv în practică! Să nu uităm că, tot pus să tragă poveri fără să şi mănânce, măgarul din poveste în cele din urmă a murit!