Cu penultimul PIB per capita în UE, România nu are dreptul de a-şi folosi resursele naturale pentru dezvoltare industrială

Nici Enel, nici CEZ, nici E-ON şi nicio firmă din Europa mare nu şi-au spart compania în subsidiare, pe care apoi să le cedeze, în funcţie de resursa folosită pentru producţie şi nici pe verticală. Cum să intre în competiţie cărbunele şi apa sau nuclearul şi gazul şi cum poţi să promovezi competiţia când nu ai acces la consumatorul final aşa cum are Enel, E.ON sau CEZ care sunt şi producători, şi distribuitori şi furnizori? 

Ziarul Financiar:

Motto: „Adevărat vorbeam, Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei, Că voi egalitate, dar nu pentru căţei“, Fabula „Câinele şi Căţelul“, de Grigore Alexandrescu

Marile companii industriale din România, printre care Alro, Azomureş şi Sidex, vor fi exonerate de obligaţia de a cumpăra certificate verzi aferente consumului ca urmare a schimbării politicii europene privind energia verde în sensul protejării firmelor industriale care exportă 10% din cifra de afaceri în afara pieţelor UE şi au o pondere mai mare de 5% din cheltuieli cu certificatele verzi.

Astfel, marii industriaşi vor fi exoneraţi de la achiziţia a 85% din necesarul de certificate verzi pentru a putea rămâne competitivi cu preţurile în comparaţie cu produse din Rusia, China sau Turcia.

În ultimii doi ani, UE a început să mai renunţe la condiţiile dure de încurajare a producţiei de energie electrică verde prin sistemul de certificate verzi şi să se uite cu mare atenţie la industrie ca o formă de păstrare a competitivităţii companiilor europene pe plan global.

În fapt, Germania era deja supusă unui infringement (procedură prin care Comisia Europeană - CE cere modificarea unor prevederi legislative sub ameninţarea unor amenzi) de la CE pentru că marile companii industriale au fost exceptate de la achiziţia certificatelor de carbon.

În mod deliberat, statul german a încurajat companiile locale să nu respecte legislaţia comunitară cu privire la certificatele verzi pentru a rămâne competitive pe pieţele externe. Fiind vorba de Germania, primul exportator al UE, acest infringement se va rezolva până la urmă prin adoptarea de către UE de facto a acestei noi politici de scoatere de sub incidenţa legislaţiei „verzi“ a marilor companii industriale ale căror poziţii pe pieţele externe trebuie apărate.

Iată cum pragmatismul businessului şi interesele directe ale companiilor germane au determinat schimbarea legislaţiei la nivelul întregii UE. În consecinţă, ca urmare a acestei măsuri, o să aibă şi România câteva companii care ar putea intra în această categorie exceptată de la restricţiile „verzi“. Că aceste firme nu sunt cu capital românesc, nu mai are importanţă. Bine că au angajaţi în România.

Morala poveştii este că şi de această dată desfăşurarea evenimentelor ne arată că cei mari schimbă legile după propriul interes. Nu este prima oară. În vara anului trecut, tot pentru a proteja interesele industriei europene, UE a impus o taxă de 42% pe importurile din China de echipamente pentru panouri solare. Atunci reacţia a avut loc ca urmare a protestelor industriaşilor francezi.

Aceste breşe în politica generală privind mediul sau de concurenţă ne arată că atunci când sunt atinse interese strategice, ideile nobile din manualele de economie privind libera concurenţă sau desprinse din studiile pentru salvarea planetei sunt uitate. Nu mai vorbim de politica agricolă comunitară care consumă anual jumătate din bugetul UE pentru a proteja agricultorii locali în faţa competiţiei produselor din America Latină, Africa sau Asia.

Ideologia nu există, ci există interese comerciale şi industriale de a rămâne pe o piaţă sau alta sau de a intra pe diverse pieţe.

În energie, singura zonă unde România ar mai putea conta cât de cât pe piaţa europeană, date fiind resursele sale naturale, România a făcut cu asupra de măsură ceea ce partenerele sale din UE au uitat să facă sau probabil nu vor face niciodată: şi-a spart firmele producătoare în nuclear, hidro şi cărbune, precum şi producţia de distribuţie, producţia de furnizare şi distribuţie, într-o mişcare fără absolut niciun sens, iar pe cine întrebi acum îţi spune că „am fost proşti“.

Nici Enel, nici CEZ, nici E-ON şi nicio firmă din Europa mare nu şi-au spart compania în subsidiare, pe care apoi să le cedeze, în funcţie de resursa folosită pentru producţie şi nici pe verticală. Cum să intre în competiţie cărbunele şi apa sau nuclearul şi gazul şi cum poţi să promovezi competiţia când nu ai acces la consumatorul final aşa cum are Enel, E.ON sau CEZ care sunt şi producători, şi distribuitori şi furnizori?

Ca urmare, avem un aşa mare potenţial şi stăm atât de bine energetic încât am ajuns ca jocurile în acest sector, unde toată lumea este de acord că există mai multă politică decât business, să fie făcute de companii străine. Toate ţările şi-au protejat şi îşi protejează resursele strategice de prădători, noi le-am desfăcut bucăţi şi le-am dat şi am înlocuit un monopol românesc cu un monopol controlat de firme de stat străine.

Pentru că până la urmă, ce înseamnă o ţară? Un steag şi un imn? Sau resursele naturale de pe teritoriile apărate în urmă cu 50 sau 100 de ani în lupte?

Ni se spune că am intrat în UE şi că trebuie să aliniem preţul resurselor la nivelul UE, dat de fapt de preţul la care importă Germania gaz din Rusia, dar iată că atunci când interesele o cer, aceste legi care par imuabile sunt ignorate.

Exceptarea marilor companii industriale de la achiziţia a 85% din certificatele verzi este o breşă în inchiziţia UE privind politica energetică. Cu penultimul PIB per capita în UE, de patru ori mai redus decât media europeană, cu exporturi abia de 50 miliarde de euro pe an, adică 3% din exporturile UE, România nu are dreptul să îşi folosească resursele naturale de care dispune pentru a-şi păstra cât de cât posibilitatea de a-şi menţine şi dezvolta industria şi locurile de muncă. Nu. Breşele sunt pentru cei mari. Egalitatea nu este pentru căţei.