Anti-Maidan

06 ianuarie 2014

Pidosnica deconstrucție



(articol de Paul Everac)

   Trebuie să recunosc că cel ce a inventat noţiunea şi trendul de deconstrucţie a avut o minte uriaşă, bine exersată, dar şi pidosnică ce nu s-a pomenit. A ştiut unde să pună levierul, ranga, să salte şi să sfărâme tot ce se găsea închegat, ba şi organic, chiar armonic, sub pretext că înnoieşte, face curăţenie, revoluţionează. 

   Construieşti până într-un loc, îmbibi spiritele cu nevoia de construcţie, le faci să simtă că asta e direcţia cea bună; şi odată vine o gămălie de târtan şi-ţi bagă o mamă de strâmbă ca să te dai la o parte cu oarecare jenă de tot ce ai gândit, ai făcut, ai simţit până atunci! Ţi-a pus deodată pata putrejunii pe frunte.
   Acum dai zor să te înnoieşti. În ce direcţie? Bineînţeles în a deconstrucţiei, unde poţi ajunge repede meşter, prooroc. Şi atunci nu mai e bun ce ai avut, înce­pând cu logica formală şi cu proza canonică. Nu mai sunt buni clasicii, nici durabilii. Nu mai e bună educaţia pe câteva principii statornice. Nu mai e bună starea de contenenţă şi de auto-apărare a statului.
   Lucrurile grave şi serioase se iau atunci la mişto, axiomele se pun la îndoială, peste marii noştri predecesori bate un vânt de deriziune. Atunci, în focul de a deveni globalist prin inaderenţă, te lepezi uşurel de ţărişoara ta, arunci patriotismul la coş, te ruşinezi că ţi-ai iubit cu oarecare patos naţiunea, n-o mai scoţi bine la capăt nici cu familia, nici cu şcoala, nici cu istoria, poate nici cu religia. Te demantelezi, îţi creşte o piele nouă cosmopolită, suficientă, dacă nu chiar arogantă, şi umbli de aici înainte ca o carie, ca un gândac de băligar, să deconstruieşti totul. Devii steril, te auto-amputezi din spirit revoluţionar. Iar nenorocita ta de patrie devine o brânză fermentată cu viermi în ea.
   Cine a inventat chestia asta ştia ce face. Nu era bineînțeles dinlăuntru, ci dinafară, și avea tot interesul să spargă, să co­roadă. Deconstrucţia era procedeul magic de aruncat în aer. Noi, românii, multilateral talentaţi în lipsa de caracter, avem mare spor aici. Nouă nu ne trebuie în străinătate două generaţii ca să uităm cine suntem, ca să ne asimilăm, cu limbă, cu moravuri, cu tot. Ca să ne facem cât mai ca ei. Noi exersăm asta mai demult. Noi nu ne dăm în lături nici de la metisaje și hi­bridări, nu suntem geloşi pe "puritatea" noastră, nu suntem deloc orgolioşi. Ne acordăm cu oricine, chiar cu janchinoşii lumii. Suntem bucuroşi să ne ia în primire unii, să ne încadreze, să ne plătească, să ne considere. Ne gudurăm la ei pentru un "cuvinţel" bun. Dacă ne bat pe umăr, le pupăm mâna. Dacă ne oferă forme superioare de a ne pricopsi, nu ne dăm în lături de la nimic. Dacă e cazul și ne lasă, îi deconstruim și pe ei, le facem o nefăcută. Orgoliul identităţii? Demnitatea de a fi român – de unde? 

   În momentul de față, în diverse publicații românești scriu agenți virulenți ai deconstrucției. Poezia e toată deconstructivistă, ca și cea mai mare parte din proză și din dramaturgie. Și pictura e în bună parte atinsă de filoxeră. Sculptura a trecut, în deriziune, de la faza "nemâncați" la faza "burlesc". Iar analiștii, ideo-politici destul de mulți, se leapădă de nație și național ca de dracu'.
   La urma urmei, pe ce era să ne bazăm? Față de noi, regatele Poloniei și Ungariei au avut străluciri mai mari, au fost mai ofensive, au cotropit cu succes. Praga cehă a fost o vreme capitala Europei. Turcii, ruşii, nemţii au făcut cu noi ce au vrut. Evreii, când le-a fost greu, s-au adunat la noi. Ţiganii sunt aici buluc, huzuresc, încep să ne domine. Toţi, într-un fel, ne-au deconstruit sau măcar au vrut s-o facă. Acum însă s-a găsit şi fermentul ideologic. De păzit nu ne mai păzeşte nimeni. De educat nu ne mai educă nimeni. Vom fi printre primii cu specificitatea identitară tăbârcită.
   Calul troian e în casă! Dă din copite! Adio, naţie, şi n-am cuvinte!... Păcat!…

Niciun comentariu :


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Adrian Cioroianu, 2009 ("Şi totuşi, Europa unită există – deşi nu toţi europenii votează"): Într-o Uniune Europeană ce întârzie să-şi legifereze unitatea (din moment ce Tratatul de la Lisabona nu este ratificat de toate statele membre), într-o Uniune care nu are încă o politică externă comună şi nici o politică de securitate energetică (vezi diferenţele mari dintre state comunitare precum Italia, Germania, România sau Lituania în privinţa relaţiilor lor cu Rusia, de exemplu), într-o Uniune al cărui „euro-parlament” de la Bruxelles & Strasbourg nu prea se ştie cu ce se ocupă, lipsa unui entuziasm comunitar nu poate surprinde. În anul 2007, cu ocazia unei vizite a lui H.G. Pöttering (preşedintele Parlamentului European) în România, în numele MAE român am organizat un prânz în onoarea oaspetelui – la care au fost invitaţi mulţi dintre politicienii exponenţiali ai tuturor partidelor noastre parlamentare. Cu toţii i-am povestit dlui Pöttering cât de unanimă a fost dorinţa românilor de a adera la Uniune şi cât de mult ne-am bucurat, de la mic la mare. Zâmbind, acesta ne-a spus că nu e convins că această unanimitate ar trebui să ne entuziasmeze – cu atât mai mult cu cât nimeni nu poate garanta cât de reală era ea. Date fiind problemele ce or să apară în procesul de integrare, poate ar fi fost mai bine să ştiţi mai precis cine crede într-adevăr în Uniune şi cine nu – a spus, în rezumat, invitatul nostru. Şi cred că acest raţionament era corect. Poate o să-l înţelegem mai bine în următorii ani, în care e foarte posibil să apară şi la noi curente (politice sau intelectuale) care să pună problema în termeni mai tranşanţi: ce aduce Uniunea Europeană unui stat ca România? Beneficiile sunt mai mari decât constrângerile? Avantajele sunt superioare concesiilor? Personal, cred că răspunsul la astfel de întrebări este cert pozitiv. Dar nu exclud eventualitatea ca unii români să nu vadă lucrurile astfel – şi, mă tem, numărul lor va fi, în următorul deceniu, în creştere".

Postări populare (nu P.P.E. !):