23 ianuarie 2014

Pastorul Gîdea, sacerdotul panbăsismului



Adevărul :

[...] Studioul ce i s-a pus la dispoziţie respectă topografia unei capele, iar formatul emisiunii este asemena unei slujbe religioase. Iconostasul este ecranul enorm de pe care nu lipseşte chipul zeului rău – Băsescu. Iar atunci când lipseşte, curg de acolo blesteme la adresa lui, a zeului rău. În strană, stau cantorii (Ciuvică, Ursu, Tudor) şi ţârcovnicii (Chireac, Roşca Stănescu şi alţii).

Sacerdotul priveşte grav, de sub fruntea klingoniană, apasă cu arătătorul buzele inflamate de atâta ritual, mută apoi acelaşi atătător între ochi, pentru a-şi ridica ochelarii care niciodată nu au de gând să-i cadă de pe nas şi începe grav şi fornăit, cât mai fornăit!: în seara aceasta... veţi vedea ce nu aţi mai văzut, veţi auzi ce nu aţi mai auzit... veţi urî ce v-am învăţat să urâţi! Pauză prelungă, privire în cameră, tristeţe, ochi umezi, puţină ezitare în glas, glas gâtuit de lacrimi, de tristeţea întregii lumi... greul Pământului; iar privire pătrunzătoare în cameră, pauză scurtă, cap dat pe spate până la îndeplinirea canonului de verticalitate, curajul cruciatului apare şi... şi... şi... cuvântul magic este rostit: Băsescu. Şi munţii se cutreieră, iar Universul ridică precipitat două degete şi se cere la toaletă pentru treabă mică. Şi se deschide încă o pagină a evangheliei după Felix. La cântul marelui sacerdot, oficianţii ţin isonul, iar muţimea din bănci, tot la comanda sacerdotului, strigă „Aleluia!”. Deci, toţi sunt de acord cu noi, conchide sacerdotul. La finalul slujbei, apare un oficiant special, responsabil cu partea fiziologică a ritualului: Badea. El oficiază momentul eschatologic, care aduce uşurare credincioşilor. El scuipă şi micţionează. Credincioşii râd uşuraţi. Şi gata! A doua zi, ritualul se repetă. [...]

Niciun comentariu :


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Lucian Boia, 2002: "Problema noastră este că avem o mitologie istorică defazată în raport cu mitologia europeană. Se construiește o întreagă mitologie istorică europeană. Ieșim încetul cu încetul din faza națiunilor. Intrăm în faza construcției europene. Se poate vorbi, de pe acum, cum construcțiile istorice și discursurile istorice se adaptează la ceea ce se dorește să fie Europa. Asistăm la un dublu joc. Pe de o parte, sigur e integrarea europeană, față de care ne arătăm și suntem într-un fel atașați. Pe de altă parte, însă, auzim un discurs naționalist de toată frumusețea în materie de istorie, care nu se lipește de proiectul nostru de integrare europeană. Ăsta este dublul discurs. Astfel, un istoric foarte oficial cum este profesorul Scurtu scria, în ziarul Adevărul, că istoria românilor trebuie să revină la ceea ce este ea cu adevărat, să aibă patru piloni: vechimea, unitatea, continuitatea și independența. Poate că acestea sunt, nu spun că nu, dar sunt exact cei invocați în anii lui Ceaușescu. Ceea ce am constatat totuși în aceasta înșiruire este că lipsește orice referire la Europa. Toate sunt mituri naționale. Independența este iarăși un mit al sec. al XIX-lea. În Evul Mediu nu exista conceptul de independență, iar astăzi, mă întreb, de ce trebuie insistat chiar atât de tare pe independență când independența este ceva ce, încetul cu încetul, se pierde și nu numai în cazul românilor. Și Germania și Franta își pierd independența, nu mai au nici măcar monedă națională. Dacă facem construcția europeană, nu cred că mitologia independenței este prima care trebuie pusă înainte. Construcția europeană e inevitabilă, sigur, păstrându-ne ceea ce avem de păstrat, trăsăturile noastre naționale și atâtea alte lucruri. În contextul european nu se mai poate vorbi de o independență în sensul național, în sensul forte al termenului care corespunde epocii națiunilor, epocii statelor naționale".

Postări populare (nu P.P.E. !):