Alteritate

(articol de Paul Everac)

   Nu sunt prea deştept, dar nici atât de simplist ca să-mi închipui că o revoluţie sau alt fenomen de ruptură socială angajează două părţi distincte şi unitare. Dimpotrivă, cred că s-au pus pentru o clipă (sau etapă) de acord oameni cu păreri altminteri divergente, având un numitor pentru o clipă comun.
   N-a fost, în decembrie, o singură tabără de complotişti, ci mai multe, reunite. N-au acţionat împotriva unui partid unitar, ci împotriva unuia unde erau şi divergenţe, linii tăinuite, chiar subversiuni. N-au avut de-a face cu o singură Securitate, ci cu mai multe. Una a vrut atunci Bush, alta Papa, şi alta Gorbaciov, dar, mi se pare, Bush l-a păcălit pe Gorbaciov. Alte socoteli, conjugate, şi-au facut marile bănci capitaliste, marea finanţă internaţională, exportatorii din diferite ţări. Ion Iliescu a părut lider, dar el a fost "călăuzit", alteori îndrumat, ori chiar împins, în direcţii nevrute de el, ci de alte găşti într-un fel hotărâtoare. În ianuarie ’90 s-a văzut că sunt fricţiuni la vârf. În martie s-a văzut ca e o cursă perfidă în care unii îşi puteau rupe capul.
   În mai s-a văzut că se unelteşte şi dintr-o direcţie şi dintr-alta, fiind, tot aşa, mai multe partizi, polarizate. Banca Naţională şi-a avut linia ei, destrămătoare, nu totdeauna convergentă cu conducerea politică. Primul Ministru Roman părea altfel situat decât Preşedintele. Toti erau însă marionete ale unor forţe externe, oficioase sau oculte, oricum presante. Din acest motiv nu poţi să acuzi conducerile, dar nici să le disculpi. Coacta voluntos, tamen voluntos, zice latinul, adică voinţa constrânsă se cheamă tot voinţă. Nu-ţi place, îţi prezinţi demisia. Dacă îţi dă mâna!...
   Din aceste alterităţi a ieşit şi gândul "confiscării". Cutare a confiscat Revoluţia. Toţi au vrut s-o confişte. Unii au vrut libertate totală împotriva autorităţii, alţii au vrut invers, ca să se poată lucra. Unii au vrut istoricitate, mers înapoi, restauraţie. Alţii un nou tip de socialism. Alţii atac la bunuri, jăcmănire, reaşezare de exploatatori. De afară ne-au confiscat foarte repede, aveau piloni aşezaţi aici, aveau canale, şi canalii. Au devenit uzurari şi bancheri ai Revoluţiei.
   Preşedinţii au început să scapete, ca simple unelte. Au facut "drepţi!" la toate poruncile şi incartadele. Ca pe vremea turcilor, sau a ruşilor, chiar mai rău! Ţara s-a condus în bună parte prin Banca Naţională, de manipulatori înhăitaţi cu arivişti clepto-seco-comunişti, dar şi cu franctirori ai pegrei, mafioţi de ultima speţă. Toţi au "confiscat-o", dacă a fost vreodată Revoluţie şi nu lichidare generală, la pomană. Vechii comitenţi, de tip Iliescu, s-au pomenit cu comitagii clientelari peste ei, încârduiţi unii şi cu catene externe. Cu prinţi ai banului nemuncit, speculat, cotizând la Curţi străine şi la partide divergente. Toţi s-au pus pe "confiscat", ajutând şi pe alţii din afară să confişte. Dar şi confiscarea generală din afară a avut alteritate, era de mai multe feluri, într-un fel se concura. Şi Stăpânii s-au concurat, şi slugile. Au "confiscat" până n-au mai putut.
   Nu poti arăta într-o direcţie cu degetul pe nimeni. A jucat alteritatea, pluralitatea de interese. Dar mă tem că nici nu poţi disculpa dintre marii politici pe nimeni. Au fost briganzi, sau măcar au întreţinut coţcari. Nu-i poti cruţa cu gândul, nici pe apărătorii ordinei şi legalităţii, poliţişti, procurori, judecători, nici pe ziaristii repede îmbogăţiţi, ghiftuiţi. O melasă trăind din hoţii, tranzacţionări de dreptate, şantaje. Târmocind în rahat. Banca Naţională, - un cui al lui Pepelea. Preşedinţiile – un oficiu de primit porunci. Partidele, arenă de joc de glezne. Nimic nu-i unitar, de sine stătător. Toţi se aţin la plesneală, la învârteală. Trăim în România năşită de Brucan, Militaru, Mazilu, Roman, Isărescu, dar şi Băsescu, Iliescu, Năstase, Stolojan, împinsă de ei, în mod alternativ, la jigodism şi lepră, confiscată de uriaşa lor clientelă.
   Singura lor nealteritate a fost lăcomia (de bunuri sau de ranguri), unde s-au întâlnit toţi, mânca-i-ar naiba!