Vedem a doua garanţie primită de Dragnea de la Sistem. Prima: lipsa motivării sentinţei, care devine atacabilă din iunie 2016 (ieşire din termen şi plecarea Liviei Stanciu de la ÎCCJ la CCR fără semnătură pe motivare). A doua: dezincriminarea abuzului în serviciu (pentru care fusese condamnat), constatată recent de Curtea de Apel Alba Iulia. Care însă apare tacit din august 2016, consecinţa depăşirii termenului de intervenţie a guvernului în urma unei hotărâri a CCR. Dragnea ştia astea dinainte de alegeri, dar a preferat să nu combată clişeul "PSD, condus de un penal".

© my angry rants

26 aprilie 2013

Ce s-a întâmplat cu visul european?



Presseurop : 

Amnezie, recesiune, falimentul elitelor, fărâmiţări... Europa liberă şi solidară care a făcut să viseze atâtea popoare oprimate nu mai există, iar responsabilii politici europeni nici măcar nu au curajul să recunoască acest lucru, constată politologul bulgar Ivan Krastev. 


Uniunea Europeană (UE) nu mai există, cel puţin nu aşa cum o cunoşteam până acum. Iar întrebarea pe care trebuie să ne-o punem nu este nici măcar ce va deveni noua uniune, ci de ce nu mai există, de fapt, Europa care ne-a făcut atât de mult să visăm.

Răspunsul este simplu: astăzi, niciunul din stâlpii care au servit construirii şi justificării existenţei Uniunii Europene nu mai stă în picioare. 

Lipsa de încredere în viitor

Mai întâi, amintirea celui de-al Doilea Război Mondial. Cu un an în urmă au fost publicate concluziile unei anchete realizate în mai multe licee germane, printre copiii în vârstă de 14-16 ani. O treime din aceşti tineri nu ştia cine a fost Hitler şi 40 % dintre ei erau convinşi că drepturile omului erau respectate în acelaşi fel în timpul tuturor guvernelor germane, din 1933 încoace. Acest rezultat nu vrea în niciun caz să însemne că ar mai exista vreo nostalgie pentru fascism în Germania. Nu, toate acestea vor doar să ne arate că ne aflăm în faţa unei generaţii căreia nu îi pasă deloc de Istorie. 

Deci ar fi o gravă iluzie să credem în continuare că legitimitatea UE îşi are rădăcinile în război.

Al doilea element care a permis apariţia geopolitică a Uniunii este războiul rece. Dar nici el nu mai există. Astăzi, UE nu are – şi nici n-ar mai putea avea – un inamic de talia unui URSS de după 1949, care i-ar putea justifica existenţa. Pe scurt, evocarea războiului rece nu ar fi în niciun caz de vreun ajutor în rezolvarea problemelor de legitimitate ale UE.

Al treilea stâlp este prosperitatea. UE este un spaţiu bogat, foarte bogat – chiar dacă afirmaţia nu este valabilă pentru state ca Bulgaria. În schimb, 60 % din europeni cred că în viitor, copiii lor nu vor trăi la fel de bine ca şi ei. Din acest punct de vedere, problema nu este cum trăim de fapt astăzi, ci ce fel de viaţă ne aşteaptă în viitor. Deci perspectiva pozitivă, încrederea într-un viitor mai bun – puternică sursă de legitimitate – a dispărut.

O altă sursă de legitimitate era convergenţa: acest proces prin care statele membre mai sărace, care aderă la UE, au certitudinea că încetul cu încetul se vor alătura clubului statelor bogate. Acest lucru era încă valabil în urmă cu câţiva ani, însă, astăzi, în condiţiile în care previziunile economice decenale se vor confirma, o ţară ca Grecia, în comparaţie cu Germania, va fi la fel de săracă precum în ziua adeziunii sale la Uniune. 

Elitele sunt rupte de popor

Toată lumea este de acord să afirme că UE este un proiect elitist. Este adevărat. Astăzi, problema nu este că aceste elite au deveni antieuropene, ci că ele au pierdut orice posibilitate de a avea vreun cuvânt de spus în dezbaterile naţionale. Iar faptul că aceste elite militează, toate, la urma urmelor, pentru o Europă unită, nu mai are niciun fel de importanţă pentru că nimeni nu le mai ascultă vocea; sunt de acum înainte total rupte de popor. Dacă priviţi atent anchetele sociologice, veţi constata că legitimitatea UE are o explicaţie diferită în funcţie de ţara în care ne aflăm, în sudul sau în nordul continentului.

În ţări ca Germania sau Suedia oamenii au încredere în UE deoarece nu se îndoiesc de buna credinţă a propriilor lor guverne. Dar în Italia, Bulgaria sau Grecia, oamenii nu mai au încredere în reprezentanţii lor politici, şi întocmai de aceea cred cu încăpăţânare în UE. Conform cărei logici? 

Pentru că, chiar dacă nu îi cunoaştem, cei din Bruxelles nu pot în niciun caz să fie mai răi decât ai noştri. Cu toată buna credintă pe care o pot avea, mi se pare evident faptul că astăzi şi acest sentiment începe să se estompeze: ultima criză este dovada clară că această încredere se clatină şi ea.

Şi, în sfârşit, ultimul stâlp: statul social. Fără nicio îndoială, existenţa unui stat social puternic face parte integrantă din identitatea UE. Totuşi, la ora actuală, nu mai este vorba de a şti dacă acest stat social este sau nu un lucru pozitiv, ci dacă el mai rămâne viabil într-un context nu doar de concurenţă globală, ci şi al unei schimbări demografice majore în Europa.

Problema este că noi, europenii, ne “topim” asemeni nămeţilor în soare. În 2060, 12% din populaţia UE va avea mai mult de 80 de ani. Europa îmbătrâneşte. Şi nu este deloc întâmplător faptul că, pe scena internaţională, Uniunea se comportă precum o pensionară senilă. Cine ar mai vrea să dea bani pentru a alimenta acest stat social indispensabil pensionarilor? Generaţiile următoare? Dar le-am îndatorat deja la sânge, odată cu acumularea datoriei publice... 

Un “noi” european care trebuie definit

O altă consecinţă a crizei: noile fărâmiţări care au loc pe continent. Să recunoaştem că, în interiorul UE, nu mai există vechea separaţie Vest-Est, dar au apărut alte diviziuni, cu mult mai importante. Prima este cea care există între ţările din zona euro şi celelalte state, aflate în aşteptare. Adeseori, atunci când vorbesc despre UE, francezii, nemţii sau spaniolii se gândesc doar la zona euro. Dar această divizare nu va fi de fapt pertinentă atâta timp cât ţări importante din punct de vedere strategic, cum ar fi Suedia, Polonia sau Marea Britanie, vor rămâne în afara zonei euro.

O altă falie adâncă este cea care există între ţările creditoare şi cele debitoare. Atunci când Grecia a dorit organizarea unui referendum asupra salvării ţării, Berlin a formulat următoarea obiecţie:“De fapt, voi vreţi să organizaţi un referendum despre banii noştri!” Remarca nu este complet deplasată... Nicio ţară nu trebuie să devină prizonieră a zonei euro. Ori exact aceasta este problema atunci când ai o monedă, dar nu şi o politică, comună.

Cum să ieşim deci din criză? Dacă privim foarte atent UE, vom observa că există ţări aflate în criză şi altele nu – sau care nu sunt chiar atât de afectate. La fel, în anumite cazuri precise, criza a avut efecte benefice asupra anumitor practici. Din acest punct de vedere, principalul defect al oricărei măsuri politice este că ea are câştigători dar şi învinşi – aspect pe care oamenii politici s-au ferit întotdeauna să ni-l menţioneze. Până la urmă însă, nici măcar nu este aceasta problema: câştigători şi învinşi au existat dintotdeauna, problema este cum să procedezi pentru a compensa într-o parte şi a explica, în alta, că de fapt este în interesul unei anumite măsuri politice.

Noi continuăm să credem că există măsuri politice care nu produc decât învingători. Iar în starea actuală a UE, această ipoteză rămâne o dorinţă pioasă, căci schema naturală de solidaritate care există în statul naţional nu există încă în ansamblul Uniunii. Mai mult, ţările UE nu au toate aceeaşi istorie, şi nici nu vorbesc aceeaşi limbă. Când se spune “noi” pe plan european, de care “noi” este de fapt vorba? Pentru ca UE să poată funcţiona cum trebuie, ar trebui să definim, cu orice preţ, ce înseamnă acest “noi” european.

Discurs pronunţat în cadrul unui seminar la Universitatea din Sofia, la sfârşitul lunii martie, consacrat “Europei şi crizei”.

Niciun comentariu :


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

A.R.D., 2012 (punct din programul de guvernare): “Sprijinirea ideii întăririi unității politice a Uniunii Europene, inclusiv în punerea bazelor creării Statelor Unite ale Europei (SUE)”.

Postări populare (nu P.P.E. !):